— Dumneavoastră sînteţi, i se adresă el, cel care m-a „servit”. Puteţi să vă mîndriţi că sînteţi iute de picior şi aveţi un pumn solid. Mi-aţi căzut în spate parcă din cer şi încă mă mai doare ceafa după mîngîierile dumneavoastră.
— Bine-bine, zise tînărul poliţist, ai putea să-mi dai cîteva informaţii asupra complicelui tău de astă-noapte?
Faţa omului cu şapcă de fetru se întunecă la această întrebare.
— E sigur că nu eu pot să vi le dau, răspunse el.
— De ce?
— Pentru că nu-1 cunosc, nu l-am văzut decît aseară.
— E greu să cred asta. Pentru o expediţie ca aceea din noaptea asta nu te încrezi în primul venit. Înainte de a „lucra” cu cineva te informezi.
— Ei! îl întrerupse Couturier. Nu spun că n-am făcut o prostie. Îmi muşc destul mîlnile. N-o să-mi scoateţi din cap că ticălosul acela era un agent al siguranţei. Mi-a întins o cursă, am căzut în ea.
— Te înşeli, băiete, rosti Lecoq. Individul ăla nu era poliţist, îţi dau cuvîntul meu de onoare.
Couturier îl cercetă îndelung, cu o privire pătrunzătoare pe tînărul poliţist, ca şi cînd spera să recunoască dacă spune sau nu adevărul.
— Vă cred, zise el în cele din urmă, şi drept dovadă am să vă
povestesc cum s-au petrecut lucrurile. Aseară, cinam singur într-un birt, mai sus de strada Moufîetard, cînd tipul s-a aşezat la masa mea. Fireşte, am început să discutăm şi mi-a făcut impresia unuia din breaslă. Venind vorba de nu mai ştiu ce, mi-a spus că are nişte haine de vînzare şi nu ştie cum să facă. Eu, băiat bun, l-am dus la un prieten care i le-a cumpărat. I-am făcut deci un serviciu. Aşa cum se cade, mi-a oferit ceva de băut, eu i-am răspuns oferind şi eu un rînd, el a propus cîte un păhărel, eu am plătit un litru, aşa că, din politeţe în politeţe, la miezul nopţii vedeam dublu.
Asta a fost momentul pe care l-a ales ca să-mi vorbească despre o afacere pe care o ştia. Era vorba să fure argintăria dintr-o casă, al naibii de bogată.
„Nu rişti nimic, mi-a spus el, eu mă ocup de tot, tu n-o să faci decît să m-194
ajuţi să escaladez zidul unei grădini şi să stai la pîndă; îţi garantez că
aduc după trei drumuri mai multe tacîmuri şi tăvi de argint decît o să
putem duce." Dumnezeule, era ispititor, nu-i aşa? Ei bine, am şovăit. Aşa beat cum eram, nu aveam încredere. Dar celălalt a stăruit, s-a jurat că ştie obiceiurile casei, că în fiecare luni era recepţie şi că în acele zile, cum trebuiau să stea pînă tîrziu, servitorii lăsau totul vraişte. Şi-atunci, pe legea mea, l-am urmat..
O roşeaţă trecătoare coloră obrazul lui Lecoq.
— Eşti sigur, întrebă el repede, eşti, sigur că individul ţi-a spus că
ducele de Sairmeuse primeşte în fiecare luni oaspeți?
— La naiba, de unde aş fi ghicit eu aşa ceva? A şi rostit chiar numele pe care l-aţi rostit dumneavoastră, un nume în „euse” ..
O idee ciudată, uimitoare, cu totul inadmisibilă, trecu prin mintea tînărului poliţist.
„Dar dacă era totuşi el? îşi spunea. Dacă Mai şi ducele de Sairmeuse nu erau decît una şi aceeaşi persoană?”
Îndepărtă însă acest gînd şi chiar se mustră că-1 avusese o clipă.
Îşi blestemă această înclinare a imaginaţiei care îl împingea să vadă
în toate evenimentele aspecte romantice, de necrezut. De ce să cauţi soluţii himerice cînd lucrurile erau atît de simple? Ce era atît de surprinzător în faptul că un deţinut, pe care îl bănuia a fi un om de lume, ştia ziua pe care şi-o alesese ducele de Sairmeuse ca să-şi primească prietenii?
Cum nu mai avea ce să mai aştepte de la Couturier, îi mulţumi şi, după ce strînse mîna şefului de post, ieşi sprijinindu-se de braţul lui taica Absint, căci avea mare nevoie de un sprijin. Îşi simţea picioarele mai moi decît o cîrpă, capul i se învîrtea, avea ameţeli.
Nu putea înţelege cum, prin ce magie, prin ce vrăjitorie pierduse această partidă. Şi o pierduse în mod jalnic, ruşinos, fără luptă, fără să
reziste, ridicol... da, ridicol. Ca să se descotorosească de el, de Lecoq, Mai n-a trebuit decît să-i arunce în cale un fals complice, luat la întîmplare dintr-o cârciumă, aşa cum face vânătorul care, urmărit îndeaproape de un urs, îi aruncă o mănuşă. Şi, asemeni ursului, se lăsase păcălit de această
stratagemă grosolană!
Neliniştit de tristeţea mohorîtă a colegului său, taica Absint întrebă:
— Unde mergem, la Palat sau la Prefectură?
195
— La Prefectură, întrebă el, de ce să mergem? Ca să mă expun insultelor lui Gevrol? Nu mă simt în stare să merg nici la domnul Segmuller ca să-i spun : „Iertaţi-mă, aţi avut o părere prea bună despre mine ; nu sînt decât un prost!”
— Ce facem atunci?
— Hm! Nu ştiu. . poate mă îmbarc pentru America, poate mă arunc în apă. .
Mai merse cîţiva paşi apoi se opri brusc.
— Nu! strigă el, bătînd furios din picior, afacerea asta n-o să rămînă
aşa. Am jurat că voi avea cheia enigmei şi o voi avea. Cum, prin ce mijloace? Nu ştiu. Dar îmi trebuie, o vreau o voi avea!
Râmase un minut pe gînduri, apoi reluă cu o voce mai calmă :
