— Totuşi, domnule..
— Taci, taci, fiule! Lasă-mă să-ţi vorbesc. De la început e necesar să
porneşti potrivit principiului : „Nu trebuie să te încrezi niciodată în aparenţe, crede cu precădere în contrariul a ceea ce pare adevărat, sau măcar plauzibil” .
— Da, asta mi-am spus şi eu.
— Şi bine ai făcut. Dar tu eşti tînăr, ţi-am mai spus-o, şi la prima împrejurare verosimilă pe care ai întîlnit-o ai uitat complet regula după
care trebuie să te comporţi. Ţi s-a servit un fapt mai mult decît probabil şi l-ai înghiţit la fel cum înghite peştele lacom momeala pescarului.
Comparaţia îl jigni pe tînărul poliţist.
— Ce-ai gîndit atunci cînd ai aflat că domnul d'Escorval, judecătorul de instrucţie, şi-a rupt piciorul coborînd din trăsură?
200
— Doamne am crezut ce mi s-a spus, mărturisi el deschis.
Bătrînul „Face lumină” izbucni în rîs.
— Ai crezut pentru că este cît se poate de verosimil.
— Ce v-aţi fi închipuit în locul meu?
— Contrariul a ceea ce mi se spunea. Poate m-aş fi înşelat, dar m-aş
fi călăuzit totuşi după logica deducţiilor mele.
Concluzia era atît de îndrăzneaţă, încît îl năuci pe Lecoq.
— Cum, strigă el, presupuneţi, aşadar, că accidentul domnului d'Escorval nu-i decît o ficţiune? Că nu şi-a rupt piciorul?
Brusc fizionomia bătrînului deveni gravă.
— Nu presupun acest lucru, ci sînt sigur.
CAPITOLUL 42.
Desigur, încrederea lui Lecoq în acest adevărat oracol pe care venise să-1 consulte era mAre, dar moş „Face lumină” putea totuşi să se înşele, se întîmplase de mai multe ori; se ştie doar că toate oracolele se pot înşela.
Ceea ce spunea părea o enormitate atît de mare şi depăşea atît de mult cercul lucrurilor credibile, încît tînărul poliţist nu-şi putu ascunde un gest de neîncredere.
— Aşadar, domnule Tabaret, spuse el, sînteţi gata să juraţi că
domnul d'Escorval e tot atît de sănătos ca şi taica Absint şi ca mine, şi nu iese din cameră de două luni numai ca să poată susţine o minciună spusă
la început.
— Aş jura acest lucru.
— Cred că ar fi un lucru îndrăzneţ. Dar în ce scop joacă această
comedie?
— Cum tu, tu în care văd un succesor şi un continuator al metodei mele, tu îmi pui această ciudată întrebare! Să vedem, ia gîndeşte-te puţin!
Ai nevoie de un exemplu care să-ţi stimuleze inteligenţa? Fie. Închipuie-ţi că pentru o clipă eşti judecător. Se comite o crimă; eşti însărcinat cu ancheta şi mergi la deţinut să-1 interoghezi. Foarte bine. Pînă în acest moment deţinutul a reuşit să-şi ascundă identitatea. E cazul nostru, nu-i 201
aşa? Ei bine! Cum ai reacţiona dacă dintr-o ochire ai recunoaşte sub această deghizare pe cel mai bun prieten sau pe cel mai înverşunat duşman? Ce-ai face?
— Mi-aş spune că un magistrat care ezită între datorie şi pasiune se expune şi comite o imprudenţă culpabilă, aşa că m-aş recuza.
— Înţeleg, dar ai dezvălui adevărata identitate a acestui deţinut, prieten sau duşman, identitate pe care doar tu singur o cunoşti?
Întrebarea era delicată, iar răspunsul greu de dat. Lecoq păstră
tăcere, gîndindu-se.
— Eu, strigă taica Absint, n-aş spune absolut nimic. Prieten sau duşman al deţinutului, aş rămîne cu totul neutru. I-aş lăsa pe alţii să
cerceteze cine este, cu atît mai bine dacă vor găsi. Şi aş avea conştiinţa împăcată.
— Nici eu n-aş spune nimic, răspunse în cele din urmă tînărul poliţist, şi mi se pare că păstrînd tăcerea n-aş încălca în nici un fel obligaţiile mele de magistrat.
Moş Tabaret îşi frecă tare mîinile, aşa cum i se întîmpla cînd scotea din arsenalul său vreun argument victorios.
— Fiule, rosti el, acestea fiind zise, fă-mi plăcerea să-mi spui ce pretext ai imagina pentru a te retrage fără să trezeşti bănuieli?
