— Există un om care ne poate salva, un om care va şti să vadă ceea ce eu n-am văzut, care va înţelege ceea ce eu n-am înţeles. Să mergem să-i cerem sfatul, răspunsul lui îmi va dicta ce trebuie să fac. Vino!
CAPITOLUL 40.
După o zi şi o noapte astfel petrecute, cei doi oameni de la Prefectură ar fi trebuit să simtă o irezistibilă nevoie de somn.
Lecoq era susţinut însă de expunerea amorului propriu, de durerea încă vie şi de speranţa unei revanşe ce nu-1 părăsise. Cît despre taica Absint, acesta semăna puţin cu acei sărmani cai de trăsură care, uitînd de mîncare, nu mai ştiu ce-i oboseala şi merg pînă ce cad, sleiţi de puteri.
Ajunseră în micuţa locuinţă a lui Lecoq unde se descotorosiră de travestiul lor şi, după o masă acceptabilă, stropită cu o sticlă de Bourgogne, o porniră din nou la drum.
Tînărul poliţist nu-şi descleştase gura.
O singură idee îi zbîrnîia prin minte, supărătoare, pisăloagă, enervantă, ca o muscă învîrtindu-se în jurul lămpii.
Cei doi agenţi se îndreptau spre strada Saint-Lazare, la doi paşi de gară. Aici intrară într-una din cele mai frumoase clădiri din cartier şi o întrebară pe portăreasă :
— Domnul Tabaret?
— Proprietarul? E bolnav.
196
— Grav? exclamă Lecoq, începînd să fie neliniştit.
— Nu cine ştie ce, răspunse portăreasa. Are o criză de gută.
Sunară la uşa apartamentului de la primul etaj. Fata solidă şi bine clădită care veni să le deschidă le spuse că stăpînul îi primeşte, chiar dacă
este obligat să rămînă în pat.
— Numai că, adăugă ea, e la el doctorul. Domnii vor să aştepte pînă
cînd pleacă?
„Domnii” răspunseră afirmativ şi menajera îi conduse într-o bibliotecă, poftindu-i să ia loc.
Acest om pe care Lecoq venise să-1 consulte era celebru la Prefectură pentru extraordinara lui subtilitate şi intuiţie, ce atingea limitele neverosimilului. Pînă la vîrsta de patruzeci şi cinci de ani fusese slujbaş la Muntele de Pietate, cînd, îmbogăţindu-se brusc datorită unei moşteniri, se grăbi să-şi dea demisia, dar chiar de-a doua zi regretă biroul pe care îl blestemase atît.
Într-o seară, după ce citise memoriile unui celebru inspector de la siguranţă, unul dintre acei oameni cu fler rafinat, pe care justiţia îi trimite pe urmele crimei, o revelaţie bruscă îi străfulgera prin minte.
— Şi eu! strigase el. Poate că şi eu sînt poliţist!
Din ziua aceea a strîns toate documentele referitoare la poliţie cu un interes febril. Citea tot: scrisori, memorii, rapoarte, pamflete, colecţii de ziare judiciare, totul era binevenit.
O irezistibilă vocaţie îl împingea spre acea misterioasă forţă
condusă de instituţia de pe Quai des Orfevres şi al cărei ochi invizibil este peste tot. Într-o seară, pe cînd se întuneca, luîndu-şi inima în dinţi, se îndreptă să ceară de lucru în strada Jerusalem.
La început a fost primit destul de rău. La naiba! Solicitanţii sînt numeroşi. Dar el insistă cu atîta abilitate, încît i se încredinţară mai multe mici comisioane. Le duse la bun sfîrşit. Cel mai greu lucru fusese făcut.
Un succes obţinut acolo unde alţii eşuaseră 1-a consacrat. Tabaret prinse curaj şi putu să-şi desfăşoare surprinzătoarele-i aptitudini de detectiv.
Cazul unei doamne B, nevastă de bancher, îi încorona reputaţia.
După aceea, timp de mai mulţi ani, a fost chemat să-şi spună părerea asupra tuturor afacerilor încîlcite.
Niciodată acest ciudat poliţist n-a consimţit să primească un ban de 197
la Prefectură. Făcea totul din plăcere, pentru a-şi satisface o pasiune ce devenise viaţa, prestigiul şi mîndria sa.
Numai numele său şi îl făcea pe Gevrol să tremure de furie.
Gelosul inspector ştiuse totuşi să exploateze cu abilitate o eroare a acestui preţios voluntar.
Încăpăţînat, aşa cum sînt toţi pasionaţii, moş Tabaret fusese cît pe ce să-1 ducă la ghilotină pe un nevinovat, un biet croitor acuzat că-şi ucisese nevasta. Această nenorocire îl domoli pe bătrîn. Sila pentru tot ce avusese de suferit îl îndepărtă. Nu mai apăru decît foarte rar pe la Prefectură.
Cu toate astea, asemeni marilor avocaţi care, dezgustaţi de a pleda în faţa instanţei, mai triumfă încă în cabinetul lor, moş Tabaret rămăsese însă un fel de oracol.
Cînd în strada Jerusalem se ajungea într-un impas serios, se spunea :
„Să mergem să-1 consultăm pe „Face lumină”!” Căci sub această
poreclă, semnificativă, luată dintr-una din expresiile lui : „Trebuie să
facem lumină”, îşi desfăşura el, în secret, talentele de detectiv, necunoscute prietenilor. Nimănui nu-i trecuse vreodată prin minte că
,.Face lumină” şi Tabaret sînt una şi aceeaşi persoană.
Lecoq îşi amintise de toată povestea acestui excentric bătrîn încercînd să-şi facă singur curaj, cînd menajera apăru din nou, anunţînd plecarea doctorului.
