Se întîmplase exact ceea ce declarase că e imposibil. Orgolios, afirmase că răspunde cu capul pentru deţinut, şi acesta îi scăpase, îi alunecase printre degete!
Ajuns în stradă, se opri cu braţele încrucişate în faţa lui taica Absint şi îl întrebă pe un ton sec:
— Ei bine, bătrîne, ce crezi tu de toate astea?
Bătrînelul dădu din cap şi, fără să-şi dea seama, desigur, de gafa pe care o făcea, răspunse :
— Cred că Gevrol îşi va freca frumuşel mîinile.
La acest nume, al celui mai neînduplecat duşman al său, Lecoq făcu o săritură ca un taur rănit.
— Ah! strigă el, Gevrol n-a cîştigat încă partida. L-am pierdut pe Mai, e o nenorocire, ne rămîne însă complicele lui, îl avem pe acest personaj de negăsit care a făcut să eşueze toate, planurile noastre. E, desigur, foarte abil şi devotat, dar să vedem dacă devotamentul lui rezistă
la perspectiva ocnei. Nu mi-e teamă; domnul Segmuller va şti foarte bine să-i smulgă cheia misterului.
Şi ridică pumnul strtns, cu un aer ameninţător, apoi, pe un ton mai calm, adăugă :
— Să mergem la postul unde a fost dus. Vreau să-1 interoghez.
CAPITOLUL 39.
Se luminase bine de ziuă, era aproape ora şase, cînd tînărul poliţist şi taica Absint, ajunşi la post, îl găsiră pe comandant aşezat la o măsuţă şi întocmindu-şi raportul.
Nu se deranja la intrarea lor, neputînd să-i recunoască sub travesti.
Dar cînd îi spuseră cum se numesc, şeful de post se ridică cu o grabă
evidentă şi le strînse mîna.
— Pe legea mea! zise el. Vă felicit pentru frumoasa captură de astă-noapte.
Taica Absint şi Lecoq schimbară o privire încărcată de jielinişte.
— Ce captură? întrebară amîndoi deodată.
192
— Individul pe care l-aţi expediat astă noapte, atît de bine legat.
— Ei şi?
Şeful de post izbucni în rîs.
— Haide, spuse el, nu ştiţi ce bucurie vă aşteaptă. Aţi avut noroc; veţi avea o gratificaţie frumoasă.
— În sfîrşit, întrebă taica Absint, pe cine am prins?
— Pe un ticălos de cea mai joasă speţă, un ocnaş evadat, căutat în zadar de trei luni, pe Joseph Couturier!
La ultimele cuvinte ale şefului de post, Lecoq se făcu atît de palid, încît taica Absint întinse braţele, crezînd că se va prăbuşi.
Şeful de post nu înţelegea nimic din groaznica tulburare a tînărului poliţist, nici din dezamăgirea lui taica Absint.
— Zău aşa! spuse el. Succesul nu prea vă impresionează, pe cît îmi dau seama. Şi totuşi prada e frumoasă. Parcă văd mutra lui Gevrol, care ieri încă pretindea că numai el e în stare să pună mîna pe individul ăsta periculos.
Aşadar, pînă la sfîrşit, evenimentele îşi băteau joc după bunul lor plac de tînărul poliţist. Ce ironie mai mare decât acest compliment după
un eşec fără îndoială ireparabil!
— Vă înşelaţi, desigur, i se adresă el brusc şefului de post, omul ăsta nu e Couturier.
— Liniştiţi-vă, nu mă înşel. Semnalmentele sale se potrivesc, trăsătură cu trăsătură, celor din ordinul emis pentru a fi căutat pretutindeni. Îi lipseşte, aşa cum se specifică, degetul cel mic de la mâna stîngă.
— Da, e o dovadă, gemu taica Absint.
— Nu-i aşa? Am una şi mai concludentă. Couturier este o veche cunoştinţă de-a mea. L-am avut odată la arest o noapte întreagă şi m-a recunoscut, aşa cum l-am recunoscut şi eu.
La această afirmaţie nu mai exista nici o obiecţie. Aşa că Lecoq începu să vorbească pe un. ton cu totul diferit.
— Cel puţin, prietene, îmi dai voie să-i pun prizonierului cîteva întrebări?
— O, cîte vreţi. Dar numai după ce baricadăm uşa şi plasăm doi oameni de-ai mei în faţă. Couturier ăsta e un ticălos care adoră libertatea şi 193
care ar şterge-o cu plăcere fără să-şi ia rămas bun.
Odată luate aceste măsuri, omul cu şapcă de fetru fu scos din celula în care era închis.
De la prima privire îl recunoscu pe Lecoq.
