Se întrerupse, ciulind urechea. Nu departe, dinspre colţul străzii Grenelle, se auziră pe pavaj paşi grei şi cadenţaţi care se apropiau.
— Iată-i! exclamă taica Absint.
Doi sergenţi de stradă veneau în goană intrigaţi de acel grup confuz pe care îl distingeau la colţul străzii,
În două cuvinte, Lecoq le relată, aşa cum era necesar, situaţia. Au hotărît ca unul dintre agenţi să-1 ducă la post pe omul cu şapca de fetru, iar celălalt să rămînă cu taica Absint, ca să-1 pândească pe deţinut.
— Şi acum, declară tînărul poliţist, alerg în strada Grenelle să dau alarma. Cărui palat aparţine grădina asta?
— Cum? întrebă sergentul de stradă foarte uimit, nu cunoaşteţi grădina ducelui de Sairmeuse, a acelui duce care e de zece ori milionar şi era altădată prieten cu..
187
— Ştiu, ştiu, zise Lecoq.
— Hoţul care a intrat acolo n-a avut fler, continuă sergentul de stradă. Astă-seară a fost recepţie la palat, ca în fiecare luni de altfel, şi toată lumea e trează.
— Fără să mai punem la socoteală, interveni celălalt sergent, că
invitaţii n-au plecat încă. Cinci sau şase trăsuri mai erau acum o clipă în faţa porţii.
Înarmat cu aceste informaţii tînărul poliţist se îndepărtă ca o săgeată, mai neliniştit după cele aflate decît fusese vreodată pînă atunci.
Înţelegea că Mai intrase în palat nu ca să comită vreun furt, ci ca agenţii înverşunaţi să-i piardă urma.
Oare nu cumva chiar mulţumită zarvei din timpul petrecerii va reuşi să ajungă în strada Grenelle şi să dispară?
Lecoq tocmai îşi spunea acest lucru, sosind în faţa palatului Sairmeuse, locuinţă princiară, a cărei imensă faţadă era luminată în întregime. Trăsura ultimului invitat ieşise din curte, valeţii aduceau scări ca să stingă luminile şi portarul elveţian, un bărbat superb, cu obrazul violaceu, deosebit de mîndru în livreaua lui strălucitoare, închidea canaturile grele ale porţii celei mari.
— Acesta e într-adevăr palatul Sairmeuse? îl întrebă Lecoq.
Elveţianul se opri să-1 privească scrutător pe acest vagabond îndrăzneţ care îi punea întrebări şi îi răspunse cu asprime. Lecoq uitase de costumaţia lui, în genul Polyte Chupin.
— Hei! strigă el, nu sînt ceea ce par a fi, sînt agent în serviciul siguranţei, domnul Lecoq, uite legitimaţia mea daca nu mă crezi pe cuvînt, şi vin să te anunţ că un răufăcător a escaladat zidul grădinii palatului Sairmeuse!
— Un rău-fă-că-tor?
Tînărul poliţist consideră că puţină exagerare nu avea ce să strice.
— Da, răspunse el, şi unul dintre cei mai periculoşi, un asasin care are pînă acum pe conştiinţă sîngele a trei omoruri. Tocmai i-am arestat complicele care 1-a ajutat să sară zidul.
Nasul rubiniu al elveţianului păli vizibil.
— Trebuie să chemăm servitorii, se bîlbîi el.
Îmbinînd vorba cu fapta, întinse mîna spre sfoara clopoţelului de 188
care se servea cînd anunţa vizitele.
— Încă un cuvînt înainte de asta! spuse Lecoq. Răufăcătorul n-a putut pur şi simplu să traverseze palatul şi să dispară pe această poartă, fără să fie observat? În acest caz ar fi departe.
— Imposibil.
— Chiar aşa?
— Iertaţi-mă, ştiu ce vorbesc. În primul rînd vestibulul care dă spre grădină e închis, se deschide numai cînd sînt recepţii importante, nu pentru seratele de luni. În al doilea rînd Domnul pretinde ca atunci cînd primeşte să stau în pragul uşii. Chiar azi şi-a reînnoit ordinele în această
privinţă, şi vă închipuiţi că i-am dat ascultare.
— Dacă e aşa, spuse tînărul poliţist puţin mai încrezător, îl vom găsi poate pe omul nostru. Anunţaţi servitorii, dar fără să sunaţi clopoţelul. Cu cît vom face mai puţin zgomot, cu atît vom avea mai multe şanse de succes.
Au fost luate marile felinare din refotize şi din grajduri şi grădina a apărut luminată ca prin farmec.
„Dacă Mai e ascuns acolo, se gîndea Lecoq, fericit să vadă atîtea ajutoare, e imposibil să ne scape din nou."
Dar în zadar au străbătut grădiha, în zadar au cotrobăit, au scotocit pînă în cele mai mici unghere, n-au găsit pe nimeni.
Magazia cu unelte de grădinărie, serele, volierele de vară, cele două
pavilioane rustice aflate la capătul opus, coteţele cîinilor, totul a fost trecut în revistă cu scrupulozitate. . dar în zadar. Nici arborii, care, cu excepţia castanilor din fund, aveau puţine frunze, n-au fost trecuţi cu vederea.
— Asasinul a ieşit pe unde a intrat, repeta cu încăpăţînare portarul elveţian, care, înarmat c-un pistol greu cu cremene, nu-1 părăsea pe Lecoq de teama unui accident, fără îndoială.
Ca să poată fi convins, că greşeşte a trebuit ca Lecoq să vorbească
cu taica Absint şi cu cei doi sergenţi de stradă, - căci cel care-1 dusese la post pe omul cu şapcă de fetru se întorsese şi el -, aflaţi dincolo de zid. Se jurară toţi că n-au pierdut din ochi muchea zidului şi că nici o muscă nu trecuse pe-acolo.
În timp ce Lecoq luă măsuri ca nici un colţişor, nici un ungher întunecat să nu scape necercetat, un nou venit îşi făcu apariţia. Era un 189
