— Ah, nu ştiu, nu pot să răspund aşa, pe negîndite. Dacă aş fi în această situaţie, aş căuta, m-aş strădui. .
— Şi n-ai găsit nimic care să meargă cît de cît, îl întrerupse bătrînul.
Sau, poate da, mai curînd, ai găsi stratagema domnului d'Escorval şi ai folosi-o ; te-ai preface că ţi-ai rupt vreo mînă sau vreun picior, numai că, băiat deştept cum eşti, ţi-ai sacrificat braţul, ceea ce ar fi mai puţin incomod şi nu te-ar condamna la o recluziune de mai multe luni.
— Deci, domnule Tabaret, exclamă Lecoq, părerea dumneavoastră
este că domnul d'Escorval cunoaşte identitatea lui Mai?
Moş „Face lumină" se ridică atît de brusc, încît guta de care uitase îi smulse un geamăt.
— Te îndoieşti? strigă el. Te-ndoieşti într-adevăr! Ce dovezi mai vrei? Consideri firească această coincidenţă dintre accidentul judecătorului şi tentativa de sinucidere a deţinutului? Pentru onoarea perspicacităţii tale presupun că nu. N-am fost acolo, ca tine, n-am putut să
202
judec eu ochii mei; dar numai cu ceea ce mi-ai povestit tu pot să încerc să
refac scena, aşa cum a avut loc. Mi se pare c-o văd. . ascultă. Domnul d'Escorval, după ce şi-a terminat ancheta la văduva Chupin, soseşte la închisoarea Centrală şi porunceşte să i se deschidă celula lui Mai. Cei doi bărbaţi se recunosc. Dacă ar fi fost singuri, lucrurile s-ar fi explicat şi ar fi luat altă întorsătură. . totul s-ar fi aranjat, poate. Dar nu erau singuri; se mai afla acolo şi o terţă persoană - grefierul. Aşa că nu şi-au putut spune nimic. Judecătorul, cu o voce emoţionată, a pus cîteva întrebări banale şi deţinutul, groaznic de tulburat, a răspuns de bine de rău. După ce uşa s-a închis, domnul d'Escorval şi-a spus : „Nu, eu nu voi fi judecătorul acestui om pe care îl urăsc!” Frămîntările sale erau teribile. Cînd, văzîndu-1 că
iese, ai vrut să-i vorbeşti, te-a amînat cu brutalitate pentru a doua zi şi, un sfert de oră mai tîrziu, simula o cădere.
— Atunci, întrebă Lecoq, credeţi că domnul d'Escorval şi aşa-zisul Mai sînt duşmani?
— La naiba! răspunse bătrînelul cu vocea lui joasă. Limpede şi hotărîtă, oare faptele nu demonstrează acest lucru? Dacă ar fi fost prieteni, judecătorul şi-ar fi jucat comedia, dar deţinutul n-ar fi încercat să se sugrume. În sfîrşit, datorită ţie, Mai a fost salvat. Căci omul ăsta îţi datorează viaţa. Înfăşurat în cămaşa de forţă, n-a putut să întreprindă
nimic în cursul nopţii. Cred că în noaptea aceea a fost scăldat în sudori de sînge! Ce suferinţă, ce agonie! Aşa că, dimineaţa, cînd a fost la interogatoriu, s-a repezit în cabinetul judecătorului, cuprins de un soi de frenezie. În acel cabinet conta să-1 găsească pe domnul d'Escorval triumfînd. Nu cred că-ar fi avut intenţia să se arunce asupra lui, dar voia să-i spună : „Ei bine, da eu sînt. A fost mîna fatalităţii la mijloc, am omorît trei oameni şi sînt la cheremul tău. Dar tocmai pentru că ne urâm de moarte, ai datoria să nu-mi prelungeşti chinurile! Să abuzezi de acest lucru ar însemna o laşitate infamă.” În loc să-1 găsească pe domnul d'Escorval, acest trufaş magistrat, deţinutul îl vede pe bravul, excelentul domn Segmuller. Ce se întîmplă atunci? E surprins, şi privirea-i trădează
tulburarea pe care o resimte în faţa generozităţii duşmanului său. Îl crezuse implacabil. Apoi, pe buzele sale răsare un surîs plin de speranţă, căci se gîndeşte că dacă domnul d'Escorval nu i-a trădat secretul, mai poate încerca să se salveze şi că, poate, va reuşi să-şi păstreze nepătate 203
onoarea şi numele în acest abis de ruşine şi de sînge.
Lecoq ee extazie în faţa surprinzătoarei capacităţi de analiză a acestui excentric poliţist, care, .bazîndu-se pe circumstanţele pe care el, Lecoq, nu le observase, reconstituise drama adevărului.
— Lecoq, fiule, mai ai nevoie încă de cîteva mici dovezi?
Aminteşte-ţi de perseverenţa cu care domnul d'Escorval trimitea să afle veşti de la domnul Segmuller privind ancheta. Admit, desigur, că e un pasionat al meseriei... dar nu pînă-ntr-atît. În acel moment tu mai credeai că şi-a rupt piciorul. Cum nu te-ai gîridit că un judecător, ajuns la pat cu oasele rupte, nu se nelinişteşte atît de tare din cauza unui ticălos de ucigaş? Da, o clipă de gîndire te-ar fi făcut să eviţi multe necazuri, căci aici, probabil, se află cheia întregii afaceri.
Lecoq, atît de strălucit orator în cârciuma văduvei Chupin, atît de plin de încredere în sine, atît de plin de vervă cît timp îşi expunea teoriile neajutoratului taică Absint, Lecoq lăsă capul în jos şi nu mai suflă un cuvînt.
În timpul acesta domnul Tabaret îşi vărsă un pahar mare de ceai pe care îl înghiţi. Se şterse la gură şi reluă:
— Să trecem peste asta! Ceea ce trebuie să-ţi spun este că de trei sau patru ori cel puţin, ai avut posibilitatea să faci lumină.
Se opri aşteptînd vreun protest din partea elevului său.
Zadarnic însă.
Această discreţie îl uimi mult pe bătrîn şi făcu să-i crească stima pe care i-o purta lui Lecoq.
— Prima dată cînd ai pierdut o ocazie formidabilă, urmă el, e atunci cînd te-ai plimbat cu cercelul găsit la Pulberărie.
— Dar am încercat totul ca să ajung la ultimul proprietar!
— Ai încercat mult, nu spun nu, fiule, dar totul.. e prea mult spus.
De exemplu, cînd ai aflat că baroana de Watchau murise şi că toate bunurile îi fuseseră vîndute, ce-ai făcut?
— Ştiţi doar, am alergat la expertul însărcinat cu vînzarea obiectelor scoase la licitaţie.
— Foarte bine! Şi-apoi?
— Am examinat catalogul şi, nedescoperind nici o bijuterie a cărei descriere să se potrivească cu acest frumos diamant, am recunoscut că
204
piesa era pierdută.
Moş „Face lumină” jubila.
— Exact! strigă el. Iată unde te-ai înşelat. Dacă această bijuterie, atît de valoroasă, nu era descrisă în catalogul pentru vînzări, motivul e că
baroana de Watchau n-o mai avea atunci cînd a murit. Iar dacă n-o mai avea e pentru că o dăruise sau o vînduse. Cui? Foarte probabil uneia dintre prietenele ei. De aceea, în locul tău, m-aş fi interesat de numele prietenelor intime ale doamnei de Watchau, ceea ce ar fi fost uşor, şi aş fi încercat să mă pun bine cu cameristele acestor amice. Cum eşti băiat drăguţ, ar fi fost un joc pentru tine. În sfîrşit, continuă domnul Tabaret, aş
fi arătat cercelul tuturor subretelor, pînă cînd s-ar fi găsit una să spună :
„Diamantul ăsta e al stăpînei mele!” , sau una care, la vederea lui, să fie cuprinsă de un tremur nervos..
— Cînd te gîndeşti, şopti Lecoq, că ideea nu mi-a trecut prin minte!
