„Domnul de Sairmeuse lăsă în urma lui uri teribile..!” Ştii cu ce preţ ar fi fost făcut să-şi plătească libertatea? Nu! Nici eu. Ceea ce ştim este că nu ai lui au triumfat. Pentru a explica prezenţa lui la Pulberărie şi prezenţa femeii care, poate, era soţia lui, cine ştie ce secrete dezonorante ar fi fost obligat să dezvăluie. Între sinucidere şi ruşine, a ales sinuciderea. A vrut să-şi salveze numele.
Lecoq se ridică palid, cu buzele tremurînde, ca unul care tocmai a luat o hotărîre supremă.
— Domnule Tabaret, vă rog să-mi scuzaţi şiretlicul, spuse el cu voce emoţionată. M-am gîndit la toate astea. Dar mă temeam de mine, am vrut să vă aud pe dumneavoastră spunîndu-le. Acum ştiu ce am de făcut.
Moş Tabaret îşi ridică braţele spre cer, pradă celei mai teribile agitaţii.
— Nefericitule! strigă el. Te-ai gîndit oare să-1 arestezi pe ducele de Sairmeuse? Bietul meu Lecoq! Liber, acest om este aproape atotputernic, iar tu, un mărunt agent de siguranţă, vei fi făcut ţăndări, ca un pahar! Ia seama, fiule! Nu-1 ataca pe duce, n-aş răspunde nici chiar de viaţa ta.
Tînărul poliţist clătină din cap.
— Oh! N-am să exagerez, zise el. Ştiu că în acest moment ducele este în afara posibilităţilor mele de acţiune. Dar îl voi avea în mână în ziua care îi voi descoperi secretul. Nu mă tem de pericol, dar ştiu că pentru a reuşi trebuie să mă ascund. Mă voi ascunde deci. Da, mă voi ţine în umbră
pînă în ziua în care voi ridica vălul acestei tenebroase afaceri. Atunci îmi 210
voi face apariţia. Şi dacă într-adevăr Mai este ducele de Sairmeuse. . îmi voi lua revanşa.
PARTEA A DOUA ONOAREA NUMELUICAPITOLUL 1.
În prima duminică din luna august a anului 1815, la ora zece fix - la fel ca în fiecare duminică-, paracliserul parohiei Sairmeuse bătu clopotul de trei ori, anunţîndu-i pe credincioşi că preotul intră în altar pentru slujba de dimineaţă.
Biserica era plină mai mult de jumătate, şi din toate părţile soseau, grăbindu-se, grupuri de ţărani şi ţărance. Femeile, în haine de sărbătoare, purtau eşarfe grijuliu potrivite, fuste cu dungi late şi bonete albe, înalte.
Numai că, tot atît de păstrătoare, pe cît de cochete, veneau în picioarele goale, ţinîndu-şi în mînă pantofii pe care îi încălţau respectuoase cînd intrau în biserică.
Bărbaţii nu intrau deloc. Aproape toţi rămîneau să stea de vorbă fie aşezaţi în tindă, fie în piaţa din faţa bisericii, la umbra ulmilor seculari.
Cele două ore pe care femeile le petreceau în rugăciuni erau folosite de bărbaţi ca să-şi comunice noutăţile, să discute cum se prezintă sau cît de bună va fi recolta şi, în sfîrşit, să pună la cale tîrguri care se sfîrşeau cu un pahar în mînă în sala cea mare a hanului „Boul încoronat” . Astfel că, slujba de duminică nu era pentru cultivatorii de pe o rază de o leghe decît un pretext de întîlnire, un soi de bursă săptămînală.
Dar în această duminică de august piaţa nu cunoştea însufleţirea obişnuită. O tristeţe mohorîtă se citea pe feţe. Se simţea parcă în aer o nenorocire.
Nu trecuse nici o lună de cînd Ludovic al XVIII-lea fusese instalat pentru a doua oară la Tuileries de coaliţia triumfătoare. Pămîntul nu avusese încă timp să bea valurile de sînge vărsate la Waterloo.
1.200.000 de soldaţi străini călcau pămîntul patriei, generalul prusac 211
Muffling era guvernatorul Parisului.
Şi oamenii din Sairmeuse se indignau şi tremurau.
Călăreţul care îşi făcu apariţia la capătul pieţii era un om din partea locului, îmbrăcat cu o cămaşă albastră, sărăcăcioasă. Lovea din răsputeri un mic căluţ slab şi nervos, acoperit de spumă, ale cărui potcoave păreau că scapără scîntei.
— Hei! Uite-1 pe moş Chupin! zise încet unul dintre ţărani cu un suspin de uşurare.
— Chiar el, observă un altul, şi e grozav de grăbit. Fără îndoială
pentru că bătrînul ticălos a furat de undeva calul pe care îl călăreşte.
Această ultimă presupunere spunea tot despre reputaţia omului.
Într-adevăr, moş Chupin era unul dintre acei pungaşi de temut care reprezintă spaima şi plaga sătenilor. Ca şi nevasta şi fiii săi - două
puşlamale - trăia numai din furtişaguri.
— E un om rău, se spunea, şi dacă îi poartă cuiva pică e în stare să-1
aştepte în vreun colţ de pădure şi să tragă în el ca într-un iepure.
Totuşi, bătrînul braconier se opri în faţa hanului Boul încoronat. Sări repede din şa, îşi mînă calul spre grajduri şi înaintă în piaţă.
Era un bărbat înalt, de vreo cincizeci de ani, slab şi noduros ca un vrej de viţă. La prima vedere nimic nu dezvăluia în el ticăloşia. Avea un aer umil şi blînd. Dar mobilitatea privirii, expresia gurii cu buze subţiri trădau o viclenie diabolică şi o răutate calculată.
În orice alt moment acest personaj temut şi dispreţuit ar fi fost ocolit, dar împrejurările fiind grave, oamenii se îndreptară spre el.
— Ei, moş Chupin, îi strigară de îndată ce-au fost atît de aproape încît să poată fi auziţi, de unde vii aşa grăbit?
— Din oraş.
Oraşul, pentru locuitorii din Sairmeuse şi din împrejurimi, era Montaignac, reşedinţa arondismentului, o fermecătoare subprefectură de opt mii de suflete, la o depărtare de patru leghe.
— Şi la Montaignac ţi-ai cumpărat calul pe care îl ciomăgeai aşa de bine adineaori?
— Nu l-am cumpărat, mi-a fost împrumutat.
Afirmaţia pungaşului era atât de ciudata, încît cei ce-l auziră n-au putut să nu zîmbească. El se făcu că nu observă.
212
— Mi-a fost împrumutat, continuă el, ca să aduc mai repede o veste extraordinară.
