Nu mai avu timp să continue. Slujba se sfîrşise şi credincioşii ieşeau din biserică. În curînd în prag apăru bărbatul despre care fusese vorba, domnul Lacheneur, la braţ cu o foarte tînără fată, de o frumuseţe strălucitoare. Bătrînul borfaş se îndreptă spre el şi îi comunică, fără
menajamente, mesajul.
La această lovitură, domnul Lacheneur se clătină. Se înroşi mai întîi apoi deveni îngrozitor de palid, încît credeai că se va prăbuşi. Îşi reveni însă curînd şi, fără să-i adreseze vreun cuvînt mesagerului, se îndepărtă
repede, trăgîndu-şi fiica după el.
Cîteva minute mai tîrziu un vechi poştalion străbătu satul în galopul celor patru cai şi se opri în faţa casei parohiale.
Avu loc atunci un spectacol ciudat. Moş Chupin, împreună cu nevastă-sa şi cei doi fii înconjurară trăsura, strigînd din răsputeri :
— Trăiască domnul duce de Sairmeuse!
CAPITOLUL 2.
Un drum în pantă domoală, lung de aproape o leghe, umbrit de patru şiruri de ulmi bătrîni, ducea din sat la castelul Sairmeuse.
Nimic mai frumos decît această alee, demnă de o locuinţă princiară.
La fiecare pas, pe măsură ce urcai, perspectiva se schimba. Era ca o panoramă încîntătoare care se derula încet.
Pe acest drum o luă domnul Lacheneur, după ce bătrînul Chupin îi anunţase vestea cea mare, sosirea ducelui de Sairmeuse.
Parcă fusese lovit de trăsnet. Şi acum umbla greoi, clătinîndu-se, asemenea bieţilor soldaţi care, răniţi de moarte pe cîmpul de bătaie, se retrag, căutând un şanţ în care să se culce şi să moară.
Părea că-şi pierduse întreaga raţiune de a fi. Mergea cufundat în gîndurile sale, condus numai de instinctul obişnuinţei. În două sau trei rînduri, fiică-sa, Marie-Anne, care mergea alături, îi vorbi. Un „ah, lasă-215
mă...” rostit pe un ton aspru fu tot ce scoase de la el.
Fără îndoială, cum se întîmplă întotdeauna după o lovitură teribilă, acest nefericit îşi retrăia toate etapele vieţii.
La douăzeci de ani Lacheneur nu era decît un biet argat, în serviciul familiei Sairmeuse. Pe atunci ambiţiile sale erau modeste.
„Dacă aş strînge o sută de pistoli i-aş putea cere lui taica Barrois mîna fiicei lui Marthe, şi el nu m-ar refuza.”
O sută de pistoli! O mie de livre! Era o sumă enormă pentru el care, în doi ani de muncă şi privaţiuni nu economisese decît unsprezece ludovici. Totuşi nu dispera. Citise în ochii negri ai Marthei că va aştepta.
Se mai gîndea că dacă va şti cum s-o ia pe domnişoara Armande de Sairmeuse, naşa sa, o fată bătrînă foarte bogată, aceasta se va interesa de iubirea lui.
Atunci izbucni teribila furtună a revoluţiei.
La primele bubuituri, domnul duce de Sairmeuse emigra, spunîndu-şi: „Asta nu va dura” . Dar revoluţia a durat, şi în anul următor bătrîna domnişoară Armande, care rămăsese la Sairmeuse, muri de spaimă după o vizită a patrioţilor din Montaignac. Castelul a fost închis, cheile luate în numele naţiunii, iar servitorii se risipiră.
Lacheneur îşi alese ca reşedinţă Montaignac. Trei luni de zile fu tiranul oraşului. Cu meseria de tribun nu te puteai însă îmbogăţi, aşa că
întregul ţinut a fost deosebit de surprins cînd se răspîndi vestea că fostul argat cumpărase castelul şi aproape toate pămînturile fostului său stăpîn.
Desigur, acest domeniu princiar se vânduse cu a douăzecea parte din valoarea sa. Fusese adjudecat la preţul de şaizeci şi cinci de mii de livre.
Era pe gratis. Trebuia totuşi să ai această sumă, şi Lacheneur o avusese de vreme ce o vărsase în ludovici de aur în mîinile casierului districtual. Din acel moment însă îşi pierdu popularitatea.
Contrar a ceea ce se întîmplă de obicei, el nu renunţă la vechile aspiraţii în momentul în care deveniră realizabile. Se căsători cu Marthe Barrois şi începu din nou să se ocupe de agricultură.
Lăsînd castelul închis, se instala cu tînăra lui soţie în fosta locuinţă a paznicilor de vînătoare, la intrarea în parc. Doi ani mai tîrziu, numit primar al comunei, se mută definitiv la castel.
Pentru cei care îl cunoscuseră odinioară, domnul Lacheneur deveni 216
de nerecunoscut. Ştiu să se menţină la înăţimea prosperităţii. Roşind din cauza ignoranţei sale, avu curajul, temerar la vîrsta sa, de a dobîndi cunoştinţele care îi lipseau. Şi totul îi reuşi în asemenea măsură încît deveni proverbial datorită acestui noroc.
Soţia îi dărui doi copii frumoşi: un băiat şi o fată.
Domeniul, administrat cu o înţelepciune şi o îndemînare pe care foştii proprietari n-o avuseseră, îi aducea, indiferent dacă anul era bun sau rău, un venit de şaizeci de mii de livre.
Către sfârşitul anului 1812 îi muri soţia, iar dezastrele din 1813 îl lăsară fără averea mobiliară, încredinţată unui prieten pentru o investiţie.
Compromis, în timpul primei Restauraţii, fusese obligat să se ascundă. Şi iată că era ameninţat de o nouă nenorocire, atît de înspăimîntătoare, încît toate celelalte erau uitate.
Niciodată Marie-Anne nu-şi văzuse tatăl într-o asemenea stare şi, tremurînd, cu inima întristată de cele mai înfricoşătoare presentimente, se întrebă dacă acesta nu înnebunise. Căci aşa se părea.
Ochii îi ardeau, era scuturat de spasme, o spumă albă îi apăruse la gură. Se învîrtea furios prin salon, ca o fiară în cuşcă, gesticulâd dezordonat şi scoţînd exclamaţii răguşite.
— Să renunţ la toate astea?! strigă el în cele din urmă.
Aceste cuvinte explicau totul.
— Nu! Niciodată, reluă el cu o forță înspăimîntătoare, niciodată!
Niciodată!
