pentru ea pretind, că pentru ea vreau să rămîn ceea ce sînt. Aş fi ezitat oare dacă n-ar fi fost vorba decît de mine? Sînt bătrîn şi cunosc sărăcia şi munca. De cît aş avea nevoie ca să trăiesc aşteptînd un loc la cimitir? O
coajă de pîine frecată cu ceapă dimineaţa, un blid, de supă seara şi o legătură de paie pentru noapte. Voi fi oricând în stare să cîştig atîta. Dar tu, nefericit copil, dar fratele tău, ce se va alege de voi?
— Nu discuţi şi nu te târguieşti cu datoria, tată. Cred totuşi că te-ai speriat degeaba. Presupun că ducele are un suflet prea nobil pentru a ne lăsa lipsiţi de cele absolut necesare, după serviciul imens pe care i l-ai făcut.
— Aşa crezi, strigă el. Nu-i cunoşti pe nobilii ăştia care ne-au fost stăpîni secole întregi. Un foarte rece „eşti un băiat bun” va fi toată
răsplata. Iar dacă aş îndrăzni să spun ceva de cei o mie de pistoli care mi-au fost dăruiţi, aş fi socotit un ticălos şi o lichea.
— Oh, tată!
— Nu, asta nu se va întîmpla. Şi eu întrezăresc ceea ce tu nu poţi, ruşinea prăbuşirii. Crezi că sîntem iubiţi la Sairmeuse? Te înşeli. Am fost prea fericiţi ca să nu fi trezit gelozii şi uri. Tu însăţi, continuă el, atît de curtată, vei cunoaşte grozăvia dispreţului. Vei încerca durerea îngrozitoare de a-1 vedea părăsindu-te pînă şi pe cel pe care inima ta 1-a ales de bunăvoie dintre toţi.
Lovise la ţintă, căci frumoşii ochi ai fetei se umplură de lacrimi.
— Tată, dacă ceea ce spui ar fi adevărat, şopti ea cu o voce schimbată, aş muri probabil de durere, dar ar trebui să recunosc că am greşit cînd i-am acordat încrederea şi afecţiunea mea.
— Şi te încăpăţînezi să mă sfătuieşti să înapoiez Sairmeuse!
— Tată. . onoarea trebuie să-şi spună cuvintul.
— Şi dacă mă încăpăţînez şi eu, strigă el, dacă păstrez totul, ce vei face?
— Îmi voi spune că o sărăcie cinstită valorează mai mult decît o avere furată. Voi părăsi castelul şi voi căuta prin împrejurimi un loc de slujnică.
Acest răspuns îngrozitor îl lovi pe domnul Lacheneur ca o măciucă.
Îşi cunoştea îndeajuns fiica pentru a-şi da seama că va face ceea ce spusese.
220
— Voi restitui domeniul, bolborosi el.
Se întrerupse, sosea un vizitator.
Era un tînăr de vreo douăzeci de ani, cu o înfăţişare distinsă, cu un aer blînd şi melancolic.
Cînd, intrînd în salon, acesta intîlni privirea lui Marie-Anne, se făcu stacojiu, iar tînăra fată se înroşi pînă la rădăcina părului.
— Domnule, i se adresă tînărul, tatăl meu mă trimite să vă anunţ că
ducele de Sairmeuse şi fiul lui tocmai au sosit. Au cerut găzduire domnului paroh.
Domnul Lacheneur se ridică, ascunzîndu-şi cu greu îngrozitoarea tulburare.
— Dragul meu Maurice, răspunse el, mulţumeşte-i domnului d'Escorval pentru atenţie, voi avea onoarea să-1 văd chiar azi, după un demers deosebit de grav pe care îl voi face împreună cu fiica mea.
Tînărul d'Escorval observase de la prima aruncătură de ochi că
prezenţa sa era inoportună, aşa că nu zăbovi decît cîteva clipe.
Dar, în timp ce se retrăgea, Marie-Anne avu timp să-i şoptească, fără
să-i dea vreo altă explicaţie:
— Cred că-ţi cunosc sentimentele Maurice, oricum astă seară ţi le voi cunoaşte cu siguranţă.
CAPITOLUL 3.
Puţină lume îl cunoştea altfel decît după nume pe acest înspăimîntător duce, a cărui sosire tulburase aşezarea.
Abia dacă vreo cîţiva bătrîni din ţinut îşi aminteau să-1 fi zărit odinioară, înainte de '89, cînd venea s-o viziteze pe mătuşa lui, domnişoara Armande.
Refugiat la Londra după dizolvarea armatei lui Conde, avu fericirea să placă singurei fiice a unuia dintre cei mai bogaţi pairi ai Angliei, lordul Holland, pe care o luă în căsătorie. Menajul n-a fost însă fericit. Tînăra ducesă tocmai se gîndea sa divorţeze, cînd muri, aducînd pe lume un băiat, care fu botezat Anne-Marie Martial.
Această moarte nu-1 întrista pe ducele de Sairmeuse. Era liber şi mai bogat decît fusese vreodată. De îndată ce convenienţele i-au permis, 221
îşi încredinţa fiul unei rude a soţiei şi începu să vînture lumea. Renumele pe care îl avea spunea adevărul. Se bătuse, şi chiar cu înverşunare, împotriva Franţei, cînd alături de austrieci, cînd de ruşi.
În timpul Restauraţiei n-a fost văzut, dar absenţa sa a fost cu totul involuntară. Murise tocmai socrul său şi fusese reţinut la Londra pentru complicaţiile legate de o imensă moştenire.
Cele o sută de zile îl exasperaseră.
Dar acum triumfase din nou „cauza cea bună”, după cum se exprima el, şi se grăbise să se întoarcă.
Tot timpul cît a durat drumul plin de hîrtoape, ce ducea de la Montaignac la Sairmeuse, ducele, instalat confortabil în berlina sa de călătorie, şi-a înfăţişat planurile fiului său, Martial. Se întrerupse numai cînd trăsura se apropie de Sairmeuse.
Era tulburat, el, atît de puţin emotiv, aflîndu-se iarăşi în acest ţinut în care se născuse, unde se jucase cînd era copil şi despre care nu primise nici o veste de la moartea mătuşii sale.
