Teama îi cuprinse din nou pe ţărani.
— Duşmanul se află în oraş? întrebară repede cei mai înspăimîntaţi.
— Da, dar nu cel la care vă aşteptaţi! Duşmanul de care vă vorbesc este fostul stăpîn al acestor locuri, ducele de Sairmeuse.
— Ah, Dumnezeule! Se zicea că a murit...
— A fost o greşeală.
— L-ai văzut?
— Nu, altcineva 1-a văzut în locul meu, şi i-a vorbit. Şi acest altul este domnul Laugeron, proprietarul Hotelului Franţei din Montaignac.
Treceam de dimineaţă prin faţa hotelului şi m-a strigat : „Bătrîne, vrei să-mi faci un serviciu?” Bineînţeles că i-am răspuns „da". Atunci mi-a pus în palmă o monedă de şase livre şi mi-a spus : „Uite! Ți se va înşeua un cal, vei galopa pînă la Sairmeuse şi îl vei anunţa pe prietenul meu Lacheneur că ducele de Sairmeuse a sosit azi-noapte aici cu un poştalion, împreună
cu fiul său, domnul Martial, şi doi servitori” .
În mijlocul tuturor acestor ţărani care îl ascultau palizi, cu fălcile încleştate, moş Chupin îşi păstra aerul trist al unui mesager al nenorocirii.
Dar dacă l-ai fi examinat cu atenţie, i-ai fi surprins pe buze un surâs ironic şi în ochi sclipirile unei bucurii răutăcioase. Adevărul e că jubila. Această
clipă răzbuna toate înjosirile şi tot dispreţul îndurat. Ce revanşă!
Dar un flăcău tînăr, bine clădit, cu o privire inteligentă, care probabil îl ghicise, îl întrerupse brusc.
— Ce ne interesează, strigă el, dacă ducele de Sairmeuse e la Montaignac? Să rămînă la Hotelul Franţei atîta timp cît se va simţi bine.
Noi n-o să ne ducem acolo după el.
— E o osteneală la care ducele nu vă va supune, zise bătrînul borfaş.
Va fi aici în mai puţin de două ore.
— De unde ştii?
— O ştiu de la domnul Laugeron, care mi-a spus în timp ce încălecam : „Şi mai ales, bătrîne, explică-i prietenului meu Lacheneur că
ducele a comandat pentru ora 11 caii de poştă care trebuie să-1 ducă la Sairmeuse.”
— Şi ce vine să caute aici? întrebă tînărul fermier.
213
— La naiba! Nu mi-a spus, răspunse borfaşul, dar nu trebuie să fii cine ştie ce isteţ ca să ghiceşti. Vine să-şi viziteze fostele domenii şi să le ia înapoi de la cei care le-au cumpărat.
— Să ceară via de la Borderie! strigă cu violenţă Chanlouineau, flăcăul arătos care îl întrerupsese pînă acum de două ori. Să încerce numai.
E vina mea că nobilii au fugit în străinătate? Noi nu le-am furat bunurile!
Au fost puse în vînzare, le-am cumpărat şi le-am plătit, actele noastre sînt în regulă, legea e cu noi.
— Adevărat, dar domnul duce este prietenul bun al regelui.
— Părerea mea, reluă Chanlouineau, este că am face bine să
mergem să-1 consultăm pe domnul baron d'Escorval.
— Luaţi seama ce faceţi, rosti un om din sat, cel care citea uneori ziarele. Nu ştiţi că de la întoarcerea Bourbonilor domnul d'Escorval nu mai reprezintă nimic? Fouche 1-a trecut pe lista celor proscrişi, el e aici în exil şi poliţia îl supraveghează.
La această obiecţie entuziasmul scăzu. Numai Chanlouineau uitase de orice prudenţă.
— Ce importanţă are?! strigă el. Chiar dacă domnul d'Escorval nu ne va da sfaturi, poate totuşi să ne înveţe cum să rezistăm şi să ne apărăm.
De la un timp bătrînul Chupin cerceta cu un ochi impasibil această
formidabilă dezlănţuire de furie. Avea poate de pe acum presentimentul rolului mîrşav pe care avea să-1 joace cîteva luni mai tîrziu.
— Aşteptaţi să vă jupoaie, ca să aveţi motiv să strigaţi, li se adresă
el ironic. Cine v-a spus că ducele de Sairmeuse se va interesa de voi? Ce aveţi voi din fostele-i domenii? Aproape nimic. Părerea mea e că nu se va lega decît de un singur posesor al bunurilor sale, de fostul nostru primar, în sfîrşit de domnul Lacheneur. Unde locuieşte acesta? În frumosul său castel din Sairmeuse. Vînează în pădurile ducilor de Sairmeuse, pescuieşte în iazurile lor, e tras de caii care le-au aparţinut, în trăsuri pe care vei găsi, dacă vei zgîria vopseaua, blazonul lor. Acum douăzeci de ani Lacheneur era un biet nenorocit la fel ca mine, acum e un om de vază cu cincizeci de mii de livre rentă. În ceea ce-o priveşte pe fiică-sa, domnişoara Marie-Anne. .
— Oh! Despre ea nici un cuvînt, strigă Chanlouineau. Dacă ea ar fi stâpîna, n-ar mai fi nici un sărac în ţinut, şi chiar se abuzează de bunătatea 214
ei. Întreabă-ţi mai curând nevasta, moş Chupin.
Bătrînul borfaş înghiţi afrontul pe care n-avea să-1 uite şi, eu aferul cel mai umil, continuă :
— Nu spun că domnişoara Marie-Anne nu este generoasă, dar îi rămîn destui bani pentru toalete şi pentru podoabe.
