Marie-Anne începea să înţeleagă. Dar vru să afle totul şi, părăsind divanul pe care se aşezase, se opri în faţa lui.
— Suferi, tată? îl întrebă ea cu plăcuta-i voce armonioasă. Ce s-a întâmplat, de ce te temi? Nu mai ai încredere în mine? Nu sînt fiica ta, nu mă mai iubeşti?
La auzul acestei voci atît de dragi, domnul Lacheneur tresări la fel ca un om care se trezeşte smulgîndu-se dintr-un coşmar îngrozitor şi se uită la ea cu o privire imposibil de definit.
— N-ai auzit, o întrebă el, ce mi-a spus Chupin? Ducele de Sairmeuse se află la Montaignac şi-o să vină aici... Și noi locuim în castelul tatălui său, iar domeniul a devenit proprietatea noastră.
— Ei, tată dragă, zise ea, ce ne interesează pe noi ducele! Sîntem 217
stăpînii pămînturilor sale, dar le-ai plătit, nu-i aşa? Deci ele sînt cu totul şi în mod legitim ale noastre.
Domnul Lacheneur ezită o clipă înainte de a răspunde. Secretul însă
îl înăbuşea.
— Ai avea dreptate, fiica mea, murmură el, lăsînd capul în jos dacă
aurul pe care l-am dat în schimbul domeniului ar fi fost al meu.
La această mărturisire ciudată, fata se dădu înapoi, pălind.
— Ce vrei să spui, tată? bolborosi ea. Aurul acela nu era al tău? Al cui era atunci, de unde venea?
Nefericitul spusese prea mult pentru a nu mărturisi întregul adevăr.
— Îţi voi spune totul, fata mea, răspunse el, absolut tot, şi tu mă vei judeca, vei lua o hotărîre. Cînd familia Sairmeuse a emigrat, nu aveam ca să mă întreţin decît propriile-mi mîini, şi m-am întrebat dacă în curînd nu-mi va lipsi chiar şi pîinea. Iată deci în ce situaţie eram cînd într-o seară am fost căutat, spunîndu-mi-se că domnişoara Armande de Sairmeuse, naşa mea, era pe patul de moarte şi voia să-mi vorbească. Am plecat în goană.
Mi se spusese adevărul. Domnişoara Armande era în agonie. Cînd am intrat în cameră trăsăturile i s-au destins. „— Cît ai întîrziat! a şoptit ea cu voce slabă.” Am vrut să mă scuz, dar m-a întrerupt cu un gest şi a poruncit femeilor care o înconjurau să ne lase singuri. De îndată ce-au părăsit încăperea mi-a spus : „— Tu eşti un băiat cinstit, nu-i aşa? Am să-ţi dau o mare dovadă de încredere. Lumea crede că sînt săracă, dar nu-i aşa. Am economisit cei cinci sute de ludovici pe care mi-i vărsa anual fratele meu pentru întreţinere.” Mi-a făcut semn să mă apropii şi să îngenunchez lângă pat. I-am dat ascultare şi, deîndată, domnişoara Armande, aplecîndu-se spre mine, îşi lipi aproape buzele de urechea mea şi adăugă: „— Am optzeci de mii de livre în aur. Această sumă, a continuat ea, nu reprezintă
nici o pătrime din fostele beneficii ale casei noastre. Cine ştie totuşi dacă
într-o zi nu va reprezenta singura resursă a familiei Sairmeuse? Ţi-o dau, Lacheneur, o încredinţez cinstei şi devotamentului tău. Se zice că
pămînturile emigranţilor vor fi puse în vînzare. Dacă va avea loc această
înspăimîntătoare nedreptate, vei răscumpăra cu şaptezeci de mii de livre proprietatea noastră. În caz contrar, vei face ca această sumă să parvină
domnului duce, fratelui meu. Ce rămîne, adică diferenţa de o mie de pistoli, ţi-o dăruiesc, sînt ai tăi.” Părea că îşi revine. Se ridică în pat şi 218
reluă mai liniştită: „— Dar asta nu-i tot... În timpurile pe care le trăim acest aur nu va fi în siguranţă în mîinile tale decît dacă nu se va şti că-1
ai. M-am gîndit cum să-1 scoţi din cameră şi din castel fără ştirea nimănui şi am găsit un mijloc. Aurul se află acolo, în dulapul de la capul patului, îngrămădit într-un cufăr de stejar. Trebuie să ai puterea să duci cufărul, trebuie. Ai să-1 legi cu un cearşaf şi ai să-1 cobori încet pe fereastră, în grădină. Vei ieşi de aici aşa cum ai intrat, şi, o dată afară, te vei duce să iei cufărul şi-1 vei duce la tine acasă. Noaptea e întunecoasă; nu vei fi văzut dacă îţi vei lua toate măsurile de precauţie. Dar grăbeşte-te, sînt la capătul puterilor.” Cufărul era greu, dar eu eram puternic. Am terminat în mai puţin de zece minute fără nici o piedică, fără nici un zgomot care să ne trădeze. În timp ce închideam fereastra, i-am spus: „—
Am terminat, naşă.” „— Domnul fie lăudat! bolborosi ea, Sairmeuse e salvat!” Am auzi un suspin adînc şi, cînd m-am întors, murise. Am strigat după ajutor. . Toată lumea îşi pierduse capul în afară de mine. Am putut să
mă retrag neobservat, să fug în grădină şi să iau cufărul de stejar. O oră
mai tîrziu era îngropat în mizerabila cocioabă în care locuiam. În anul următor am cumpărat Sairmeuse.
Mărturisise totul şi se opri tremurînd, încercînd să-şi citească
sentinţa în ochii fiicei sale.
— Şi eziţi? îl întrebă ea.
— Ah! nu ştiu.
— Eu ştiu că trebuie să înapoiezi Sairmeuse.
Acelaşi lucru îi striga şi vocea conştiinţei lui, această voce care nu era decît o şoaptă şi pe care totuşi întregul tumult al universului nu putea s-o înăbuşe.
— Nimeni nu m-a văzut ducînd cufărul, bolborosi el.
— Chiar dacă lumea nu ştie nimic, tu nu vei putea uita!
Domnul Lacheneur părea că e gata să-şi dea ultima suflare datorită
suferinţelor provocate de oribila luptă care se dădea în el.
— Ah! Eşti crudă, fiica mea, zise el cu adîncă tristețe. Crudă ca un copil care n-a suferit niciodată.
— Trebuie să-1 restitui! repetă ea.
Domnul Lacheneur îşi frângea mîinile.
— E neîndurătoare, strigă el, necruţătoare! Nefericita, nu înţelege că
219
