Totul se schimbase mult, doar peisajul rămăsese acelaşi; coastele dealurilor îşi păstraseră umbra, valea Oiselle era tot surîzătoare, ca odinioară.
În curînd schimbările deveniră mai frapante. Acolo unde altădată nu existaseră decît colibe triste şi umede, acoperite cu paie, vedea acum case albe, cochete şi demne de invidiat, cu obloanele vopsite în verde şi cu viţa de vie întinsă deasupra uşii.
În pragul casei parohiale unde se oprise berlina, Bibiane, bătrîna menajeră, îi aştepta. Ştia ce oaspeţi soseau la stăpînul ei, căci servitoarea parohului e întotdeauna şi peste tot cea mai bine informată.
— Domnul paroh nu s-a întors încă de la biserică, răspunse la întrebările ducelui. Dar dacă domnii vor să intre să-1 aştepte, el nu va întîrzia să sosească, bietul om încă n-a luat masa.
— Să intrăm! îi spuse ducele fiului său.
Şi, conduşi de menajeră, pătrunseră într-un fel de salon. Dintr-o singură privire domnul de Sairmeuse inventarie încăperea. Obiceiurile casei le mărturiseau pe cele ale stăpînului. Încăperea era curată, săracă şi goală. Pereţii erau văruiţi în alb ; întregul mobilier era compus din vreo douăsprezece scaune. Pe masa de o simplitate monahală nu se aflau decît 222
nişte tacîmuri de cositor.
Locuinţa era aceea a unui ambiţios sau a unui sfânt.
— Domnii vor să mănînce ceva? întrebă Bibiane.
Se întrerupse, ciulind urechea. Pe coridor se auzeau paşi.
— Ah! exclamă ea, a venit domnul paroh.
Fiul unui fermier sărac din împrejurimile Mohtaignac-ului, parohul din Sairmeuse datora latina şi haina preoţească privaţiunilor familiei sale.
Înalt, uscat, sobru, era mai rece decît pietrele de mormînt din biserică. Cel mai subtil observator ar fi ezitat să dea o vîrstă acestui obraz emaciat şi palid, tăiat în două de un nas imens, ca un cioc de vultur, ascuţit ca un brici. Purta o sutană decolorată la cusături, uzată şi cîrpită, dar de o curăţenie miraculoasă, care atîrna de-a lungul corpului său slab.
Se numea părintele Midon.
Păru uşor surprins să vadă doi străini aşteptîndu-1 în salon. Berlina oprită în faţa porţii îi anunţase o vizită, dar se aştepta să găsească pe vreunul dintre credincioşii săi.
Ducele înţelese uimirea gazdei.
— Pe legea mea, părinte, i se adresă el cu siguranţa impertinentă a unui mare senior care pretutindeni se crede la el acasă, am luat cu asalt fără multă vorbă casa parohială şi, după cum vedeţi, ne-am stabilit sediul aici. Sînt ducele de Sairmeuse şi acesta este fiul meu, marchizul.
Preotul se înclină, dar nu păru sa fie prea tulburat de rangul vizitatorilor.
— E o mare onoare pentru mine, rosti el pe un ton mai mult decît rezervat, să primesc în casa mea pe fostul stăpân al acestui ţinut. Din păcate, domnilor, nu veţi găsi aici minimul necesar vieţii cu care sînteţi obişnuiţi şi mă tem. .
— Destul, îl întrerupse ducele. La război ca la război, ceea ce e suficient pentru dumneavoastră va fi şi pentru noi.
Din fericire, bătrîna menajeră îşi făcu apariţia încărcată cu veselă, argintărie şi sticle, şi urmată de un bărbat solid cu şorţ alb de la hanul Boul încoronat, care purta cu multă îndemînare trei sau patru platouri.
O clipă mai tîrziu preotul şi oaspeţii săi se aşezară la masă.
Abatelui Midon nu-i era foame, deşi nu mâncase din ajun. Îl neliniştea apariţia neaşteptată a fostului stăpân al domeniului Sairmeuse şi 223
se gîndea că ea prevestea cele mai înspăimântătoare nenorociri.
Prefăcîndu-se că mânuieşte furculiţa şi cuţitul, se silea să-şi studieze oaspeţii. Ducelui de Sairmeuse nu-i dădeai cei cincizeci şi şapte de ani pe care îi împlinise. Anii furtunoşi ai tinereţii, cei petrecuţi în război din timpul maturităţii, excesele exorbitante de toate genurile nu putuseră să-i ştirbească constituţia de fier. Trăsăturile îi oglindeau foarte bine caracterul.
Spiritual şi ignorant, era în acelaşi timp sceptic şi infatuat. Trata cele mai serioase probleme cu cea mai nobilă indiferenţă, dar devenea aspru, brutal, implacabil de îndată ce ambiţia sau vanitatea sa erau în joc.
Poate mai puţin solid decît tatăl său, Martial nu era o prezenţă mai puţin remarcabilă. Femeile erau probabil înnebunite de ochii albaştri şi de minunatul păr blond, pe care le moştenise de la maică-sa. De la taică-său dobîndise energia, curajul şi, trebuie s-o spunem, şi corupţia. Avea în plus o educaţie solidă. Dacă împărtăşea prejudecăţile tatălui, îşi argumenta raţional convingerile. Ceea ce bătrînul ar fi făcut într-un moment de enervare, fiul era capabil să facă cu sînge rece.
Aşa îi judecă abatele Midon, cu o rară perspicacitate, pe cei doi oaspeţi, cînd Bibiane apăru în uşa salonului spunînd:
— Domnule duce, domnul Lacheneur şi fiica sa sînt aici şi vor să vă
vorbească.
CAPITOLUL 4.
Numele de Lacheneur nu trezi nici o amintire în mintea ducelui.
Dar Martial, observator mai atent şi mai pătrunzător decît tatăl sau, observă tulburarea din privirea preotului auzind acest nume.
— Abate, cine este acest individ? întrebă ducele nepăsător.
— Domnul Lacheneur, răspunse preotul, cu o vizibilă ezitare, este actualul stăpîn al domeniului Sairmeuse.
— Ah! strigă ducele. E ciudat că a avut neruşinarea să. . Bătrîno, lasă-1 să intre, să vină.
Abatele Midon părea să sufere îndoit.
— Permiteţi-mi, domnule duce, zise el repede, să remarc că domnul Lacheneur se bucură de o mare influenţă în ţinut. Ar fi nepoliticos să-1
îndepărtăm.
224
