impertinent ton.
— Eu, răspunse simplu celălalt, sînt Maurice d'Escorval.
Se măsurară un moment în tăcere aşteptînd poate fiecare să fie insultat de celălalt. Se ghiciră instinctiv duşmani, cu privirile încărcate de o ură atroce.
Martial, neliniştit din cauza tatălui său, cedă.
— Ne vom mai întîlni, domnule d'Escorval! zise el retrăgîndu-se.
— Nu dori acest lucru!
CAPITOLUL 5.
Locuinţa baronului d'Escorval, acea construcţie de cărămidă cu ieşinduri din piatră albă, care se putea observa de pe superba alee ce ducea spre castelul Sairmeuse, era mică şi modestă.
Singurul ei lux era o grădină, al cărei gazon se întindea pînă la rîul Oiselle, şi un parc destul de mare, cu umbră deosebit de plăcută. În ţinut i se spunea „Castelul d'Escorval”, dar era pur şi simplu o măgulire. Şi asta pentru că domnul d'Escorval nu era bogat.
După ce fusese însărcinat cu numeroase misiuni, din care generali şi administratori se întorseseră atît de încărcaţi de milioane încît făceau să
crape caii de poştă pe drum, domnul d'Escorval rămăsese numai cu averea pe care o moştenise de la tatăl său - cel mult între douăzeci pînă la douăzeci şi cinci de mii de livre rentă.
Această casă simplă, la trei sferturi de leghe de Sairmeuse, reprezenta economiile lui de zece ani. O construise singur pe la 1806, după un plan desenat de el şi devenise locul său predilect de odihnă. Aici se grăbea să alerge de îndată ce treburile îi lăsau cîteva zile libere, fericit de singurătatea şi de umbra parcului său.
De data asta nu venise de bunăvoie. Fusese exilat aici prin acea listă
fatală din 24 iulie.
Fusese unul dintre cei care, cu cîteva zile înainte de dezastrul de la Waterloo, îl zorise pe împărat să-1 împuşte pe Fouche. Or, Fouche cunoştea acest sfat, iar acum era atotputernic.
Baronul d'Escorval era un bărbat tînăr încă, nu împlinise cincizeci de ani, dar grijile, munca, nopţile petrecute în lupta cu dificultăţile cele 227
mai mari ale politicii imperiale îl îmbătrîniseră înainte de vreme.
Era înalt, puţin mai împlinit şi uşor adus de spate. Dar ochii săi calmi, gura severă, fruntea înaltă, descoperită, manierele austere impuneau respect. Dacă în exerciţiul funcţiunii acest om ştiuse să reziste tuturor ispitelor şi celor mai aprinse patimi, în viaţa particulară redevenea simplu ca un copil, blând şi bun până la slăbiciune.
În epoca cea mai sîngeroasă a Teroarei, domnul d'Escorval smulsese călăului o tînără, Victoire-Laure de de l'Alleu, frumoasă ca un înger şi mai mică decît el cu numai trei ani.
Se îndrăgosti de ea şi, cu toate că era orfană şi săracă, o luă de nevastă considerînd că inima unei fecioare valorează cît cea mai magnifică
dotă. Iar ea şi-a păstrat graţia, frumuseţea şi tinereţea pentru intimitatea căminului. Seara, cînd se aşezau fiecare de cîte o parte a căminului din modestul salon, cu fiul lor Maurice, jucîndu-se între ei pe covor, li se părea că nu mai au nimic ce să-şi dorească.
Evenimentele de la sfîrşitul Imperiului i-au surprins în cea mai deplină fericire.
Desigur, domnul d'Escorval resimţi cu multă amărăciune prăbuşirea, dar ceea ce 1-a întristat îndeosebi a fost spectacolul nedemn al trădărilor şi laşităţilor care au urmat.
În această primă duminică din august, domnul d'Escorval şi soţia sa erau mai trişti decît de obicei. Acelaşi vag presentiment al unei viitoare mari nenorociri le strîngea inima.
Prevenit, în acea dimineaţă, de prietenii săi din Montaignac de sosirea ducelui, baronul îşi trimisese fiul să-1 avertizeze pe Lacheneur. Cu toate că-i recomandase să vină îndărăt cît mai repede, orele se scurgeau şi Maurice nu se ivea. Un cuvînt al domnişoarei Lacheneur fusese de ajuns ca să-1 facă să uite de respectul pe care îl avea în mod obişnuit faţă de dorinţele tatălui său.
Chinuit de cele mai dureroase temeri, bietul băiat nu se putea hotărî să se îndepărteze fără nici o explicaţie, şi dăduse tîrcoale castelului sperînd s-o vadă reapărînd pe Marie-Anne.
Aceasta apăru, într-adevăr, dar la braţul tatălui ei.
Tînărul d'Escorval îi urmări de departe şi, curînd, îi văzu intrînd în prezbiteriu. Ce să facă? Ştia că acolo se aflau ducele şi fiul său.
228
Aşteptarea i se păru mai lungă decît un secol.
Ieşiră în cele din urmă şi el înainta ca să le vorbească, cînd fu pus în gardă auzind promisiunile lui Martial.
La gîndul că toana unui desfrânat îndrăznise să se oprească asupra acestei tinere atît de frumoase și de pure, pe care o iubea din tot sufletul, jurînd s-o ia de nevastă, tot sîngele îi năvăli în creier.
Din fericire, - sau poate din nefericire -, amintirea unei fraze rostite de mii de ori de tatăl său ( „calmul şi ironia sînt singurele arme demne de cei puternici" ) îi opri braţul.
Se întoarse şi se grăbi s-o ajungă pe Marie-Anne şi pe tatăl ei.
O privire a prietenei sale îi porunci să tacă, aşa că, fără să scoată
vreun cuyînt, Maurice îi urmă la cîţiva paşi, cu capul plecat, neliniştit de moarte şi căutînd în zadar să-şi explice ce se petrecuse.
Era de-ajuns să-1 vezi pe Lacheneur în timp ce intra în salonului domnului d'Escorval, şi nu te puteai îndoi că se întîmplase o mare nenorocire. Înainta împleticindu-se, cu privirea întunecată şi fără nici o expresie, cu faţa injectată, cu buzele albe şi tremurătoare.
— Ce s-a întîmplat? întrebă repede baronul.
— S-a întîmplat, domnule baron, răspunse el cu o voce răguşită, că
m-am sculat azi-dimineaţă cel mai bogat om din ţinut şi mă voi culca mai sărac decît ultimul cerşetor. Am avut un vis frumos.. care s-a spulberat.
