ducelui ca să obţină confirmarea vînzărilor. În sfîrşit, sărbătorire completă! Diavolul i-a înştiinţat fără îndoială şi pe nobilii din împrejurimi, căci toţi s-au adunat în grabă. Se spune că domnul de Sairmeuse este prieten bun cu regele şi că obţine ce vrea de la acesta. Trebuia să vezi cum i se adresau.. Eu nu sînt decît un biet ţăran, dar niciodată nu mă voi târî în faţa unui om, cum făceau bătrînii ăia în faţa ducelui. Îi lingeau mîinile. Iar el i-a lăsat. Se plimba prin piaţă cu marchizul de Courtomieu.
— Dar fiul lui? îl întrerupse Maurice.
— Marchizul Martial, vreţi să spuneţi? Se plimba şi el prin faţa bisericii la braţ cu domnişoara Courtomieu. Nu înţeleg şi pace cum de unii o găsesc drăguţă. O fată atît de scundă şi atît de blondă, de-ai zice că are părul alb. În sfîrşit! Rîdeau amîndoi şi-şi băteau joc de ţărani. Se spune că
se vor căsători. Şi chiar în seara asta, la castelul Courtomieu va avea loc un mare dineu în cinstea ducelui.
— N-ai uitat decît un lucru, i se adresă Lacheneur, să ne spui de ce ai hainele sfîşiate şi cu cine te-ai bătut?
— Am să vă spun imediat, răspunse tînărul. În timp ce Chupin agita spiritele, am început şi eu s-o fac, dar nu în acelaşi scop. Ticălosul a fugit să raporteze. Aşa că, traversînd piaţa, ducele s-a oprit în faţa mea, m-a luat de cravată şi m-a scuturat spunîndu-mi că mă va învăţa minte şi că-mi va lua înapoi viile. L-am înşfăcat şi eu zdravăn. Noroc că s-au aruncat şase ca să mă ţină şi am fost silit să-1 las în pace.. Dar să nu îndrăznească
vreodată să dea tîrcoale viilor mele!
Pumnii i se strînseră, întreaga sa fiinţă ameninţa, flacăra revoltei îi strălucea în priviri. Domnul Lacheneur se ridică.
— Trebuie să merg la cocioaba mea, i se adresă lui Chanlouineau ; ai să mă-nsoţeşti, vreau să-ţi propun o afacere.
Domnul şi doamna d'Escorval, uluiţi, încercară să-l reţină, dar el ieşi trăgîndu-şi fiica după el.
Maurice nu dispera încă, Marie-Anne îi promisese să-1 aştepte a doua zi în pădurea de brazi aflată în josul landei de la Reche.
234
CAPITOLUL 7.
Cînd Chanlouineau povestea cu ce demonstraţii fusese primit domnul duce de Sgirmeuse, relatarea sa nu oglindea nici pe departe realitatea.
Chupin descoperise secretul de a încinge entuziasmul de comandă al ţăranilor, altminteri atît de reci şi de calculaţi.
Bătrînul borfaş, o pramatie primejdioasă, inteligentă şi dibace, era îndrăzneţ deoarece n-avea ce pierde. În sfîrşit, era un ticălos desăvîrşit.
Viclean, netrebnicul nu dezvăluise împrejurările în care avusese loc restituirea domeniului Sairmeuse. Ţăranii nu aflară de la el decît faptul nemilos, pe care îl răspîndea de la un grup la altul.
— Domnul Lacheneur a înapoiat Sairmeuse, spunea el, castelul, pădurea, viile, ogoarele, dă totul înapoi!
Era mai mult decît trebuia ca să-i înspăimînte pe aceşti proaspeţi proprietari.
Dacă domnul Lacheneur, acest om atît de puternic în ochii lor, se considera destul de ameninţat ca s-o ia înaintea unor revendicări, cât trebuiau să se teamă ei, bieţi nenorociţi fără sprijin, neavînd cine să-i sfătuiască şi să-i apere?
Şi se supuseră. Aşa-zisul lor entuziasm se revărsă într-un delir cu atît mai exagerat cu cît se împletea cu pizma şi cu teama.
Încurajat de succesul său, Chupin îndrăzni să se prezinte la prezbiteriu. Înainta în salon cu spinarea curbată ca o seceră, umil, slugarnic, cu o privire ce exprima cea mai josnică supunere, cu un surîs servil pe buze.
Declară că venea ca emisar, cu scopul de a-1 îndupleca pe
„monsenior" să se arate în piaţă.
— Ei bine, da! strigă ducele ridicîndu-se. Da, voi răspunde dorinţelor acestor oameni vrednici! Urmează-mă, marchize!
Apăru în uşa casei parohiale, şi deîndată urale puternice se înălţară, puştile pompierilor fură descărcate în aer, vechile mortiere bubuiră.
Ca un veritabil mare senior, domnul duce de Sairmeuse, ştiu să-şi păstreze indiferenţa celui ce priveşte totul de la înălţime cu sînge rece -
dar în realitate era peste măsură de încîntat. Atît de încîntat încît se gîndi 235
repede cum să recompenseze această primire.
O privire aruncată asupra titlurilor remise de Lacheneur îl făcu să
înţeleagă că Sairmeuse îi fusese înapoiat aproape intact. Loturile desprinse din vastul domeniu şi vîndute separat erau de o importanţă relativ mică.
Ducele se gîndi că era înţelept şi puţin costisitor să cedeze acele biete fîşii de teren, împărţite probabil între patruzeci sau cincizeci de ţărani.
— Prieteni, strigă el cu o voce puternică, eu şi descendenţii mei renunţăm la toate bunurile casei mele pe care le-aţi cumpărat. Vă aparţin, vi le dăruiesc!
Prin această ridicolă donaţie, domnul de Sairmeuse credea că-şi va cîştiga nespus de mult popularitatea. Se înşela.
În timp ce se plimba mîndru şi satisfăcut printre grupuri, ţăranii rîdeau şi-şi băteau joc.
În seara aceea, după o cină îmbelşugată la castelul Courtomieu, ducele se culcă în castelul Sairmeuse, în camera pe care o ocupase Lacheneur, la fel ca Ludovic al XVIII-lea, după cum spunea el rîzînd, în camera lui Bonaparte. Era vesel, vorbăreţ, plin de încredere în viitor.
Martial însă abia catadicsea să răspundă. Era obsedat de amintirea celor două femei care îl impresionară în ziua aceea, pe el, atît de puţin emotiv. Se gîndea la cele două tinere atît de diferite : Blanche de Courtomieu.. Marie-Anne Lacheneur.
CAPITOLUL 8.
Numai cei care în zilele însorite ale adolescenţei au iubit şi au fost iubiţi şi care au văzut deschizîndu-se deodată între ei şi fericire o prăpastie de netrecut, numai aceia pot să înţeleagă durerea lui Maurice d'Escorval.
Fără Marie-Anne existenţa sa nu avea nici scop, nici sens.
