— Cred că e de demnitatea noastră să-i dăm acestui om o recompensă de o sută de mii de franci. Şi dacă îmi veţi permite, îl voi vedea eu însumi pe Lacheneur şi voi aranja astfel lucrurile încît să nu-i rănesc mîndria. E un om devotat pe care trebuie să-1 păstrăm.
Ducele făcu ochii mari.
— Mîndria lui Lacheneur! şopti el. Un om devotat ce trebuie păstrat. . Ce înşiri acolo? De unde ţi se trage acest interes extraordinar?
Se întrerupse, străfulgerat de o amintire.
— Am găsit! reluă el. Am găsit! Lacheneur ăsta are o fată
frumoasă..
Martial zîmbi fără să răspundă.
— Da, foarte frumuşică, continuă ducele, dar o sută de mii de livre. .
la naiba! E o sumă! În sfîrşit, dacă ţii!
241
Primind această învoire, două ore mai tîrziu, Martial o luă din loc, înarmat cu o puşcă de vânătoare pe care o găsise într-una din camerele castelului. Primul ţăran pe care îl întîlni îi arătă drumul spre cocioaba unde locuia acum Lacheneur.
— Urcaţi din nou pe lingă râu, îi spuse acest om şi traversaţi pădurea de brazi pe care o veţi vedea în stînga.
Martial traversa pădurea cînd auzi un zgomot de voci. Se apropie, îi recunoscu pe Marie-Anne şi pe Maurice d'Escorval şi, dînd ascultare unui moment de furie, se opri, lăsînd să-i cadă greoi la pămînt patul puştii.
CAPITOLUL 11.
În ceasurile hotărîtoare ale vieţii, cînd întregul viitor depinde de o vorbă sau de un gest, preţ de o clipă, zeci de idei contradictorii pot să-ţi treacă prin minte.
La apariţia bruscă a tînărului marchiz de Sairmeuse, prima idee a lui Maurice d'Escorval fu: „De cîtă vreme este aici? Ne spionează, ne-a ascultat, ce-a auzit?”
Prima mişcare a fost aceea de a se arunca asupra duşmanului, de a-1
plesni, de a-1 provoca la o luptă corp la corp.
Gîndul la Marie-Anne îl opri însă. Întrevăzu consecinţele posibile, probabile chiar, ale unei înfruntări iscate în asemenea împrejurări. Martial va vorbi şi sătenii sînt necruţători. O întrevăzu pe femeia atît de iubită
devenind, datorită faptei sale motiv de bîrfă în ţinut, arătată cu degetul. Şi avu destulă putere să-şi stăpînească furia.
Atinse uşor borul pălăriei şi, făcînd un pas spre Martial, i se adresă
cu o voce îngrozitor de schimbată.
— Sînteţi străin, domnule, şi căutaţi probabil drumul..
Tînărul marchiz de Sairmeuse nu-şi părăsi atitudinea de insolenţă
sfidătoare. Îşi duse vîrful degetului la viziera caschetei de vînătoare şi răspunse :
— Într-adevăr. . m-am rătăcit.
Oricît de tulburată era Marie-Anne, înţelese bine că numai prezenţa ei punea stavilă urii celor doi tineri. Atitudinea lor, felul în care se măsurau cu privirea, nu putea să lase o umbră de îndoială.
242
— Lămuririle date de ţărani nu strălucesc, desigur, în claritate, reluă
Martial pe un ton nonşalant deoarece de mai bine de o oră caut casa în care s-a retras domnul Lacheneur. Sînt trimis la el de domnul de Sairmeuse, tatăl meu.
— Credeam, zise Maurice, că între domnul Lacheneur şi domnul de Sairmeuse toate relaţiile au fost rupte aseară, la domnul abate Midon.
— Dacă aceste relaţii vor fi vreodată rupte, credeţi-mă, domnule d'Escorval că nu din vina noastră va fi..
— Există jigniri pe care un om de onoare n-ar putea să le uite sau să
le ierte.
— Aveţi răspunsuri prompte, domnule, zise Martial cu răceală.
Permiteţi-mi să sper că domnul Lacheneur va fi mai puţin sever decît dumneavoastră şi că resentimentele sale întemeiate, recunosc, se vor risipi în faţa - ezită - în faţa unor explicaţii loiale.
Martial profită de efectul produs ca să înainteze spre Marie-Anne şi să i se adreseze numai ei, părînd să nu-1 mai bage deloc în seamă pe Maurice.
— Căci a fost, domnişoară, o neînţelegere, nu vă îndoiţi de asta. Cei din familia Sairmeuse nu sînt ingraţi. Mărturisesc că ieri domnul de Sairmeuse n-a făcut o impresie bună, dar demersul de azi dovedeşte cît regretă. Tatăl meu este un bătrîn care a suferit mult. Exilul, departe de Franţa, e greu de suportat. Dar dacă necazurile şi decepţiile i-au acrit caracterul, nu i-au schimbat inima. Ieşirile sale imperioase, trufaşe, adeseori aspre, ascund o bunătate pe care nu rareori am văzut-o degenerînd în slăbiciune.
Ai fi jurat că spunea adevărul, atît de convingătoare îi era vocea, atît de bine se potriveau cuvintele-i cu expresia feţei, cu privirea, cu gesturile.
— E oare necesar să vă mărturisesc, domnişoară, cît am suferit ieri în acea mică încăpere a prezbiteriului? Nu, nu-mi amintesc să fi existat vreodată un moment mai crud în viaţa mea. Am înţeles eroismul domnului Lacheneur. Acel exces de nedreptate m-a îngrozit. Dacă n-am protestat deschis, dacă nu m-am revoltat, e pentru că tatăl meu se enervează la nebunie dacă îl contrazici. Dar de ce să protestez? Sublimul elan al milei dumneavoastră filiale a fost probabil mai puternic decît cuvintele mele.
