— Da, domnule marchiz.
— Şi cu cine?
— Cu Chanlouineau, flăcăul acela pe care ţăranii au vrut să-1 bată
în piaţă pentru că n-a fost respectuos cu domnul duce.
— Eşti sigur de ceea ce spui?
— Da, după cîte ştiu eu. Fiul meu cel mare a auzit cînd i se spunea lui Chanlouineau şi lui Lacheneur că nunta e stabilită pentru luna viitoare şi că se vor face strigările.
Martial tăcu ruşinîndu-se parcă de a se fi lăsat prins în nada acestui hodorog, dar satisfăcut de a fi fost avertizat în privinţa unei atît de importante împrejurări.
Dacă Chupin nu minţea, era evident că întreaga comportare a domnului Lacheneur ascundea un mare mister. N-ar fi putut refuza mîna fiicei sale lui Maurice d'Escorval, pe care aceasta îl iubea, ca s-o ofere unui ţărănoi, dacă n-ar fi avut un motiv destul de puternic.
Martial tocmai îşi jura să descopere care era acest motiv, cînd ajunse la Sairmeuse. Aici îl aştepta un spectacol ciudat.
Vreo şase servitori mergeau şi veneau şi, în mijlocul acestui du-te vino, ducele împărţea porunci. La început nu înţelese nimic. Aşa că se apropie de taică-său şi-1 întrebă :
— Ce se întîmplă aici?
— Cum, nu ghiceşti, îl întrebă acasta? E totuşi foarte simplu. E
încîntător pentru stăpînul legitim să se culce prima noapte în patul uzurpatorului, dar nu şi în cea de-a doua. Am poruncit deci să fie adunate şi coborîte boarfele lui Lacheneur şi ale fiicei lui, precum şi tot ceea ce nu face parte din vechiul mobilier al castelului. Vor fi încărcate toate într-o căruţă şi-i vor fi duse.
Tînărul marchiz de Sairmeuse binecuvîntă cerul de a fi ajuns la 248
vreme. Dacă proiectul tatălui său ar fi fost îndeplinit, ar fi putut să-şi ia adio de la speranţele pe care şi le făcuse.
— Nu veţi face asta, domnule duce, zise el.
— Şi pentru ce, mă rog? Cine mă vă împiedica?
— Nimeni, desigur. Numai că eu în locul dumneavoastră m-aş gîndi de două ori la ceea ce fac. Lacheneur v-a înapoiat Sairmeuse, foarte bine.
Dar unde e dovada? Ce veţi face dacă, enervat în mod imprudent de dumneavoastră, ar reveni asupra cuvîntului dat? Unde sînt titlurile de proprietate?
Domnul de Sairmeuse se făcu verde.
— La naiba, strigă el, nu m-am gîndit la asta. Duceţi totul repede la loc. Dar acum, i se adresă el fiului său, să ne grăbim să mergem la Courtomieu, de unde au trimis pînă acum de două ori după noi. E vorba despre o afacere extrem de importantă.
CAPITOLUL 13.
Castelul de Courtomieu trecea, după cel de Sairmeuse; drept cea mai frumoasă locuinţă din arondismentul Montaignac. Se ajungea aici străbătând un drum lung, îngust şi prost pavat, foarte urît, care strica întreaga armonie a peisajului.
Cînd trăsura care îl ducea pe Martial şi pe tatăl său părăsi drumul mare şi se angaja pe acest drum mărginaş, zdruncinăturile îl treziră pe duce din reveria adîncă în care se cufundase de cînd plecase din Sairmeuse. Coborî geamul din faţă al trăsurii şi, după ce-i porunci vizitiului să meargă la pas, se adresă fiului său:
— Acum să stăm de vorbă! Eşti într-adevăr îndrăgostit de micuţa Lacheneur?
— Oh! Îndrăgostit, răspunse Martial nepăsător, ar fi poate prea mult spus. Să zicem că-mi inspiră o dorinţă destul de vie, cam atîta.
— Sînt cu-adevărat încîntat, strigă ducele. Mă temeam ca acest capriciu să nu contravină, cel puţin pentru moment, unor planuri pe care le-am pus la cale. Am unele intenţii în ceea ce te priveşte, marchize! Da, am planurile mele şi ţi le voi expune mai tîrziu în detaliu. Mă mărginesc să-ți să-ţi recomand s-o examinezi pe domnişoara Blanche de Courtomieu.
249
Dar înainte de a ajunge la fiică, reluă ducele, să vorbim despre tată. Ai auzit unele lichele reproşîndu-mi ceea ce ei numesc prejudecăţi, nu-i aşa?
Ei bine, în comparaţie cu marchizul de Courtomieu, nu sînt decît un neînsemnat iacobin. Istoria averii pe care o are reprezintă istoria căsătoriilor lui. S-a însurat în mod avantajos de cîteva ori. În cincisprezece ani, a avut durerea să piardă succesiv trei soţii, una mai bogată decît alta.
Pe fiică-sa o are de la ultima, o Cisse-Blossac, cea care a trăit cel mai mult. Este acum la fel de bogat ca şi tine, şi are influenţe secrete în toate taberele.
Se întrerupse, trăsura tocmai se oprise în curtea de onoare a castelului Courtomieu, şi marchizul însuşi veni în grabă să-şi întîmpine oaspeţii. Mai mult înalt decît masiv, solemn dar sprinten totodată, domnul de Courtomieu purta o redingotă nesfîrşit de lungă şi pantofi cu cataramă
de aur. Capul, aflat în vîrful acestei schelării, era extraordinar de mic, înconjurat de rare fire de păr negru şi drept - şi le cănea - şi luminat de nişte ochi mari, rotunzi şi lipsiţi de căldură.
— Iată-vă în sfîrşit, repeta el. Vă aşteptam ca să luăm o hotarîre. E
vorba să redactăm o cerere adresată Majestăţii Sale. Nobilimea, care a suferit în timpul Revoluţiei, aşteaptă o răsplată considerabilă. În sfîrşit, toţi prietenii noştri din împrejurimi s-au strîns în cabinetul meu.
Martial tresări la ideea că va fi obligat să asculte atîtea nerozii şi lucruri neinteresante şi, aducîndu-şi aminte de sfatul tatălui său, întrebă:
— Nu vom avea deci onoarea să prezentăm respectele noastre domnişoarei de Courtomieu?
— Fiica mea este probabil în salon cu bătrîna noastră verişoară, răspunse distrat marchizul, dacă nu cumva se află în grădină.
Ajuns în vestibul, Martial îi lăsă pe tatăl său şi pe marchiz să urce.
Un servitor îi deschise uşa salonului, dar acesta era gol.
