Experienţa stupidă a domnişoarei Blanche - căci era teribil de experimentată fata asta care ieşea de la mănăstire - interpretă greşit tulburarea celeilalte. Ea ştiu însă să ascundă acest lucru şi cînd Marie-Anne se retrase, avu tăria s-o îmbrăţişeze cu toate manifestările celei mai înflăcărate afecţiuni. Dar simţea că se sufocă.
— Cum, după o singură întîlnire, se gîndea ea, au păstrat o impresie atît de puternică unul despre altul? Se şi iubesc oare?
CAPITOLUL 14.
Cînd tânărul marchiz de Sairmeuse o reîntîlni pe domnişoara Blanche, acesteia nici prin minte nu-i trecu să-1 întrebe ceva. Era cu totul absorbită de o grijă mai mare, imensă, grija pentru viitorul ei. În timpul celor cîteva momente în care rămăsese singură, după plecarea lui Marie-Anne, chibzuise. Îi plăceau inteligenţa şi personalitatea lui Martial căruia îi datora primele emoţii într-adevăr puternice din viaţa ei. El întrunea toate condiţiile pe care ar fi trebuit să şi le dorească o ambiţioasă. Hotărî deci că-i va deveni soţie.
Din această clipă nu mai reacţiona decît sub influenţa unui soi de iubire ciudată, în care nu inima este cea în cauză, care se fixează în minte şi poate duce, cu sînge rece, la cele mai mari nesăbuinţe. Rezultatul acestei hotărîri a fost că, în timpul cinei, domnişoara Blanche şi-a desfăşurat întreaga inteligenţă pentru a-1 cuceri pe tînărul marchiz de Sairmeuse. Căuta atît de evident să-i placă încît mai mulţi convivi au fost frapaţi de acest lucru.
În ceea ce-1 priveşte pe Martial, acesta se lăsă pradă fără nici o suspiciune farmecului situaţiei. Cum să bănuieşti că o tînără cu o privire atît de curată, ale cărei chicoteli aveau sonoritatea cristalină a unui rîs de copil, procedează astfel din calcul! În mod involuntar o compara cu rezervata Marie-Anne, şi imaginaţia lui plutea de la una la cealaltă, 255
înflăcărîndu-se datorită acestui contrast.
Numele lui d'Escorval, care răsună deodată, îl smulse brusc din starea sa de beatitudine.
Un bătrîn gentilom, care se ridicase, propunea să se facă cele mai aprige demersuri pentru a se obţine exilarea baronului d'Escorval.
— Prezenţa unui asemenea om dezonorează ţinutul nostru, afirma el. Este un iacobin înfocat şi chiar a fost considerat atît de primejdios încît domnul Fouche 1-a trecut pe listele lui; se află aici sub supravegherea înaltei poliţii.
Martial deveni atît de palid, încît domnişoara Blanche remarcă acest lucru. O luptă teribilă între onoare şi pasiune se dădea în sufletul tînărului marchiz. Oare nu în ajun dorise să-1 îndepărteze pe Maurice? Ocazia se ivise, era imposibil de imaginat una mai bună! Dacă demersul propus s-ar fi făcut, baronul şi familia sa ar fi fost cu siguranţă obligaţi să se expatrieze probabil pentru totdeauna.
Martial văzu că asistenţa încă mai ezita şi îşi dădu seama că doar un cuvînt de-al lui, unul singur, pro sau contra, va antrena toată asistenţa. Avu zece secunde de îndoieli îngrozitoare.
Dar onoarea învinse.
Se ridică şi declară că măsura era nepotrivită, lipsită de înţelepciune politică.
— Domnul d'Escorval, zise el, e unul dintre acei oameni care răspîndesc în jurul lor o adiere de onestitate şi dreptate. Să avem bunul simţ să respectăm consideraţia de care e înconjurat.
Aşa cum prevăzuse, Martial determină decizia oaspeţilor domnului de Courtomieu. Expresia rece şi trufaşă pe care ştia să şi-o ia atît de bine, frazele scurte şi tăioase avură un efect deosebit.
După ce se aşeză, domnişoara Blanche se aplecă spre el şoptindu-i:
— Aţi făcut foarte bine! domnule marchiz. Știţi să vă apăraţi prietenii.
— Domnul d'Escorval nu se numără printre prietenii mei, îi răspunse el. M-a revoltat nedreptatea, atîta tot.
— Purtarea dumitale e cu atît mai frumoasă.
Nu aceeaşi era şi părerea ducelui de Sairmeuse, care; cîteva ore mai tîrziu, îndreptîndu-se spre castel, îi reproşa cu amărăciune fiului său că
256
intervenise:
— Pentru ce dracu te-ai amestecat în povestea asta? Crezi că
blestematul ăla de baron ne adoră? Ce-ai răspunde dacă ţi-aş spune că
unelteşte ceva împotriva noastră?
— Aş ridica din umeri.
— Păi da! Atunci, marchize, fă-mi plăcerea şi întreabă-l pe Chupin.
CAPITOLUL 15.
Nu trecuseră nici două săptămîni de cînd ducele de Sairmeuse se întorsese în Franţa şi nici două zile de cînd era la Sairmeuse, şi era gata să
primească, fără discernămînt din partea oricui ar fi venit, rapoarte înveninate care îi aţîţau resentimentele.
Bănuielile pe care voise să i le împărtăşească lui Martial erau crude şi ridicol de nedrepte.
În momentul în care îl acuza pe baronul d'Escorval că „unelteşte ceva", acest nenorocit plîngea la căpătîiul fiului său, pe care îl credea pe moarte. Maurice era în mare pericol. Structura sa nervoasă şi impresionabilă nu putuse rezista asalturilor brutale ale destinului.
Inexplicabila rezistenţă a lui Marie-Anne, insultele marchizului de Sairmeuse, mînia prefăcută a lui Lacheneur, toate se amestecau pentru el într-o singură nenorocire, ireparabilă, a cărei greutate îi strivea mintea.
Suferea îngrozitor. I se părea că ceva se rupsese în el. încerca să se obişnuiască cu această lovitură îngrozitoare.
Numai datorită obişnuinţei ajunse la Escorval la vremea cinei.
Trăsăturile îi erau atît de îngrozitor de descompuse încît, văzîndu-1, doamna d'Escorval avu un presentiment sinistru, dar nu îndrăzni să-1
întrebe nimic.
— Totul s-a sfîrşit! zise el cu o voce răguşită. Dar nu te nelinişti, mamă, am curaj, vei vedea.
Era însă foarte palid, ochii uscaţi îi străluceau cu o sclipire înspăimîntătoare, gesturile îi erau sacadate; vocea înceată.
