Cînd maică-sa, care venise de mai multe ori să asculte la uşa camerei sale, se hotărî către miezul nopţii să intre; îl găsi culcat, bolborosind fraze incoerente. Nu păru s-o recunoască, nici măcar s-o vadă.
257
Ea îi vorbi. Nu păru s-o audă. Faţa îi era congestionată, buzele arse şi, din cînd în cînd, un fel de horcăit îi ieşea din gîtlej. Mama îi luă mîna. Ardea..
Şi totuşi băiatul dârdâia, dinţii îi clănţăneau.
O ceaţă se aşternu în faţa ochilor bietei femei, dar îşi înfrînse această slăbiciune, se tîrî pînă pe palier şi strigă :
— Ajutor! Băiatul meu moare!
Dintr-o săritură domnul d'Escorval ajunse în camera lui Maurice. Îl văzu, înţelese care era situaţia şi se grăbi să iasă chemîndu-şi servitorul cu o voce înfricoşătoare.
— Înhamă la cabrioletă! îi porunci el. Galopează pînă la Montaignac şi adu un doctor. Mai curînd să crape calul decît să pierzi vreun minut!
Exista şi la Sairmeuse un „doctor". Dar era cel mai mărginit dintre oameni. Ţăranii fugeau de el ca de ciumă. Cînd erau bolnavi trimiteau după preot. Aşa că domnul d'Escorval procedă la fel ca aceştia, după ce calculă că doctorul nu putea să sosească înainte de a se face ziuă.
Abatele Midon nu frecventase niciodată cursuri de medicină, dar pe cînd era numai vicar, săracii veneau atît de des să-i ceară sfatul, încât începu să studieze cu mult curaj şi, ajutat de experienţă, dobîndi anumite cunoştinţe ce nu sînt date întotdeauna de diploma unei facultăţi.
Pentru domnul d'Escorval mai mult decât pentru alţii, abatele Midon trebuia să se grăbească. Baronul era prietenul lui.
O singură privire i-a fost de ajuns ca să-şi dea seama că situaţia nefericitului copil era dintre cele mai grave, dar nu disperată.
Pe dată, cu calmul unui vechi vindecător, abatele îi luă sînge şi porunci să i se pună comprese de gheaţă pe cap şi cataplasme cu muştar.
Într-o clipă toată casa se puse în mişcare ca să îndeplinească prescripţiile salvatoare. Preotul profită de acest lucru ca să-1 atragă pe baron în nişa unei ferestre şi să-1 întrebe :
— Ce s-a întîmplat?
— O disperare de îndrăgostit, răspunse acesta. Domnul Lacheneur mi-a refuzat mâna fiicei sale pe care i-o cerusem pentru fiul meu Maurice.
A văzut-o, probabil, azi pe Marie-Anne. Ce s-a petrecut între ei? Nu ştiu, iată însă rezultatul.
Agitaţia lui Maurice, departe de a se calma, creştea tot mai mult.
258
Delirul îi popula creierul cu fantome şi în fiecare moment numele lui Marie-Anne, Martial de Sairmeuse şi acela al lui Chanlouineau reveneau în frazele sale, prea incoerente ca să se poată urmări ce gîndeşte.
În sfîrşit, cînd zorii făcură să pălească lumina lumânărilor, de afară
se auzi galopul furios al unui cal şi puţin după aceea îşi făcu apariţia doctorul din Montaignac.
Îl examina cu atenţie pe Maurice şi declară :
— Nu văd nici un pericol imediat. Tot ceea ce era de făcut, s-a făcut.
Trebuie să lăsăm boala să-şi urmeze cursul. Am să mai revin.
Într-adevăr, veni a doua zi şi în zilele următoare, căci numai la sfîrşitul săptămînii ce-a urmat Maurice a fost declarat în afară de pericol.
Chiar în aceeaşi zi, îi povesti tatălui său scena din pădurea de la Reche, care îi rămăsese întipărită în minte în cele mai mici detalii.
— Eşti foarte sigur, îl întrebă taică-său, după ce termină, de răspunsul lui Marie-Anne? Ţi-a spus într-adevăr că dacă tatăl ei îşi va da consimţămîntul să vă căsătoriţi, va refuza ea?
— Aşa mi-a spus.
— Şi totuşi te iubeşte?
— Sînt sigur.
— Şi nu era dispreţ în vocea lui Lacheneur cînd ţi-a spus : , Dar pleacă odată nefericitule!”?
— Nu.
Domnul d'Escorval rămase un moment pe gînduri.
— Poţi să-ţi pierzi minţile, murmură el.
Şi adăugă atît de încet, încît fiul său să nu-1 poată auzi :
— Am să-1 văd mîine pe Lacheneur şi va trebui ca acest mister să se clarifice.
CAPITOLUL 16.
Casa în care se refugiase Lacheneur se afla chiar în partea de sus a landei de la Reche. Era într-adevăr aşa cum spusese acesta, o cocioabă
neîncăpătoare, joasă, formată dintr-un parter împărţit în trei camere şi acoperită cu paie.
