— Aşadar, i se adresă baronul, tînărul ăsta vine aici?
— Aproape în fiecare zi. Nu la ora asta, ci puţin mai tîrziu.
— Şi îl primeşti?
— Cît se poate de bine, domnule baron. De altfel avem de discutat probleme importante, sîntem ocupaţi cu definitivarea restituirii domeniului Sairmeuse.
— Şi pe mine, pe mine prietenul dumitale, vrei să mă faci să cred că
dumneata, un om deosebit de inteligent, te-ai lăsat înşelat de pretextele invocate de domnul marchiz de Sairmeuse ca să-ţi vină atît de des prin casă! Priveşte-mă în ochi, da, aşa! Şi acum îndrăzneşte să susţii, cu conştiinţa curată, că într-adevăr eşti convins că vizitele acestui tînăr sînt pentru dumneata! Ia seama, Lacheneur! rosti el sever. Gîndeşte-te la situaţia pe care i-o creezi fiicei tale între Chanlouineau care o vrea de soţie 264
şi domnul de Sairmeuse, care o vrea. .
— O vrea ca amantă, nu-i aşa? De ce să nu rostiţi cuvîntul? Dar ce mă interesează? Marie-Anne trebuie să fie şi va fi un instrument în slujba proiectelor mele. Cel ce este în situaţia mea nu se opreşte în faţa considerentelor care îi reţin pe alţii. Am sacrificat de la început totul: avere, familie, viaţă, onoare, numai să reuşesc.
Era înspăimîntător aşa, cu pumnii încleştaţi, cu ochii injectaţi, ameninţînd duşmani răzvrătiţi.
— Recunoşti deci, zise baronul. Vrei să te răzbuni pe cei din familia Sairmeuse şi ai făcut din Chanlouineau complicele dumitale.
— Nu recunosc nimic, răspunse Lacheneur, şi vă asigur..
— Cum să mai cred în jurămintele dumitale, după cele mărturisite?
— Fie, domnule baron, i se adresă Lacheneur, nu mă credeţi. Eu ştiu că numai prietenia vă determină să acţionaţi astfel şi recunoştinţa mea este mare, dar nu pot să vă răspund. Evenimentele au săpat o prăpastie între noi, să nu încercăm s-o trecem. Dacă sînteţi prietenul meu, nu mai veniţi niciodată aici, întoarceţi-vă, ocoliţi-mă ca pe-un ciumat a cărui atingere poate aduce moartea! Totul în acest ţinut, continuă Lacheneur, face să se prelungească disperarea lui Maurice. Plecaţi, duceţi-1 departe, foarte departe.
— Hm! Dacă aş putea! Mizerabilul de Fouche nu m-a făcut oare prizonier aici?
— Un argument în plus ca să ascultaţi sfatul meu. Aţi fost prietenul împăratului, sînteţi deci suspect. Sînteţi înconjurat de spioni. Duşmanii pândesc din umbră o ocazie ca să vă piardă. De ce au nevoie ca să vă
arunce în închisoare? Un demers greşit interpretat, un cuvînt, o scrisoare.
Frontiera e aproape, mergeţi şi aşteptaţi în străinătate timpuri mai fericite.
— Tocmai asta n-o voi face, rosti cu mîndrie domnul d'Escorval.
— În sfîrşit, zise Lacheneur, se zice că nimeni nu poate fugi de soartă. Dar dacă într-o zi mîna călăului vi se va abate pe umăr, amintiţi-vă
că v-am prevenit, şi şă nu mă blestemaţi.
Îi strînse mîna ca pentru un ultim rămas bun şi se duse să-i deschidă
uşa marchizului de Sairmeuse.
Deşi era poate înciudat să-1 întîlnească aici pe domnul d'Escorval, Martial îl salută cu nu mai puţină politeţe studiată, şi de îndată începu să
265
discute vesel cu domnul Lacheneur despre căruţele care trebuiau să
sosească. Domnul d'Escorval nu mai avea ce face în casa aceea. Era imposibil să mai vorbească cu Marie-Anne. Se retrase deci, şi încet, sfîşiat de cele mai cumplite temeri, coborî coasta de la Reche pe care două ore mai devreme o urcase plin de speranţă.
Ce-i va spune bietului Maurice?
Tocmai ajungea în pădurea de pini cînd un pas tînăr şi grăbit pe cărare îl făcu să se întoarcă.
Marchizul de Sairmeuse îl ajungea din urmă făcîn-du-i semne.
Baronul se opri, surprins.
Martial îl aborda cu acel aer de sinceritate tinerească pe care ştia atît de bine să şi-1 ia şi i se adresă fără nici o introducere:
— Sper, domnule că atunci cînd mă veţi asculta îmi veţi ierta faptul că v-am urmărit. Nu sînt de partea dumneavoastră, detest ceea ce dumneavoastră adoraţi, dar nu am nici pasiunile şi nici ranchiunile duşmanilor dumneavoastră. Din cauza asta vă spun: în locul dumneavoastră aş călători. Graniţa e la doi paşi, un cal bun şi un galop şi veţi fi la adăpost. Să auzim de bine!
Se îndepărtă fără să aştepte vreun răspuns. Domnul d'Escorval rămase nedumerit.
— S-ar zice că e o o adevărată conspiraţie ca să mă alunge, murmură el. Dar am motive puternice să nu mă încred în buna-credinţă a acestui băiat frumos.
Martial era departe.
Dacă ar fi fost mai puţin preocupat, ar fi observat două umbre la marginea pădurii: domnişoara Blanche de Courtomieu, urmată de nelipsita mătuşă Medie, venise să-1 spioneze.
CAPITOLUL 17.
Că domnul marchiz de Courtomieu îşi idolatriza fiica, era un fapt admis, notoriu în tot ţinutul, incontestabil şi de necontestat. Adevărul era însă că şi-ar fi dat a treia parte din avere ca să se descotorosească de ea.
Această tînără surîzătoare, care părea încă un copil, ştiuse să pună
stăpînire absolută pe el, de care abuza. Marchizul era excedat de 266
