— Bagă de seamă, dragă prietenă, să nu mă supăr pe tine. Ai acceptat flori de la logodnicul meu...
— Cum, marchizul de Sairmeuse. .
— .. a cerut mîna prietenei tale şi tata i-a acordat-o. E încă un secret, dar nu văd nici un inconvenient să-l încredinţez prietenei mele.
Blanche credea că astfel îi va zdrobi inima lui Marie-Anne, dar, deşi îi scrută faţa cu multă atenţie, nu surprinse nici cea mai uşoară tresărire.
Apoi, cu un efort de veselie, reluă cu voce tare:
— Şi întreg ţinutul va vedea două nunţi în acelaşi timp, căci şi tu te vei căsători, draga mea!
— Eu?
— Da, tu. . secretoasă mică! Toată lumea ştie că te vei căsători cu un tînăr din împrejurimi, care se numeşte. . aşteaptă. . ştiu.. Chanlouineau!
— Toată lumea se înşală, zise Marie-Anne cu prea multă
impetuozitate. Nu voi fi niciodată soţia acestui om.
— Ia te uită! Și pentru ce, mă rog? Se zice că e prezentabil şi destul 271
de bogat.
— Pentru că. . se bâlbâi Marie-Anne, pentru că. .
Numele lui Maurice d'Escorval îi veni pe buze dar, din nefericire, nu-1 pronunţă. Cîte destine vor depinde de o împrejurare aparent atât de lipsită de importanţă!
„Ticăloasa! se gîndea domnişoara Blanche. Neruşinata! Ar năzui la un marchiz de Sairmeuse” .
Şi cum Marie-Anne se încurcase căutînd o scuză plauzibilă, Blanche reluă pe un ton îngheţat şi usturător care lăsă, în cele din urmă, să i să
ghicească toată duşmănia:
— Greşeşti, draga mea, crede-mă. Dacă refuzi această partidă, în tot cazul, acest Chanlouineau te-ar face să eviţi penibila obligaţie de a munci cu propriile mâini şi de a merge din uşă în uşă să ceri de lucru şi să fii refuzată. Dar n-are nici o importanţă, o să fiu eu - şi accentua acest cuvânt
- mai generoasă decît fostele tale cunoştinţe. Am de brodat panglici pentru jupoane, le voi trimite prin cameristă şi o să vă înţelegeţi împreună asupra preţului. Am plecat! La revedere, draga mea! Vii, mătuşă Medie?
Şi plecă rînjind, lăsînd-o pe Marie-Anne împietrită de surprindere, durere şi indignare. Mai stătea încă nemişcată în acelaşi loc, după mai bine de un minut, când o mână o prinse uşor de braţ.
Fata tresări, se întoarse repede. . şi se trezi în faţa tatălui ei.
Lacheneur era mai alb decît gulerul cămăşii.
— Am fost aici, zise el arătînd spre uşa casei, am auzit tot. Şi tu, fiica mea iubită, biată Marie-Anne, tu n-ai înţeles nimic din jignirile acestei nobile moştenitoare. În nevinovăţia ta te întrebi, nu-i aşa, ce motive avea să se poarte astfel? Ei bine, îţi voi spune eu : crede că
marchizul de Sairmeuse e amantul tău.
Marie-Anne se clătină sub această lovitură teribilă şi un spasm nervos o scutură din cap pînă-n picioare.
— Dar Maurice, Maurice mă va dispreţui! Pot să accept totul, da, totul, cu excepţia acestui lucru.
Domnul Lacheneur nu răspunse, disperarea lui Marie-Anne era sfîşietoare; simţi că se va înduioşa şi intră în casă. Intuiţia sa fusese exactă. Domnişoara Blanche se hotărî să se servească de o armă pe care gelozia şi ura o găsesc întotdeauna în serviciul lor: calomnia.
272
Totuşi, cele două sau trei istorioare mârşave, imaginate de ea şi repetate peste tot de mătuşa Medie, pe care o obligase să facă acest lucru, nu produseseră efectul scontat.
Reputaţia lui Marie-Anne era distrusă, dar Martial, departe de a-şi înceta vizitele la Lacheneur, le îndesi şi mai mult. Ba chiar, crezînd că e tras pe sfoară, începu s-o supravegheze pe tînăra fată. Şi astfel, într-o seară, cînd era sigur că Lacheneur, fiul său şi Chanlouineau nu erau acasă, Martial observă un bărbat care ieşea din casă şi traversa în goană landa.
Alergă pe urmele lui, dar bărbatul îi scăpă.
Crezuse că-1 recunoaşte pe Maurice d'Escorval.
CAPITOLUL 18.
Domnul baron d'Escorval avusese prudenţa ca după mărturisirile făcute de fiul său să nu-i mai împărtăşească şansele pe care încă le mai întrevedea. Maurice ghici însă ceea ce baronul trecea sub tăcere. Nu întreba nimic pentru că era încredinţat că nu i se va spune adevărul. Numai că, din acel moment, pîndi tot ceea ce se petrecea în casă.
Stătea în patul lui, toropit în aparenţă, dar nu scăpa nici o mişcare a baronului. Aşa că îl auzi punîndu-şi cizmele, cerându-şi pălăria şi alegând un baston dintre cele care se aflau în vestibul. Desluşi scârţâitul zăvorului de la grilajul exterior.
„Tata pleacă” , îşi spuse el.
Şi cu toate că era foarte slăbit, reuşi să se târască pînă la fereastră.
Se lăsă să cadă într-un fotoliu aflat în apropiere, gândindu-se că pândind de la fereastră întoarcerea tatălui său îşi va cunoaşte soarta cu două
secunde mai devreme.
O află la capătul a trei ore chinuitoare.
