despotismul fiicei sale. Se plictisise să se plieze ca o trestie la suflul tuturor capriciilor ei.
Şi numai Dumnezeu ştie cîte avea!
Deseori se revolta, dar în nouă cazuri din zece plătea scump tentativele sale de revoltă. Cînd domnişoara Blanche îşi oprea într-un anumit fel privirea-i rece şi dură ca oţelul asupra lui, tot curajul îl părăsea.
„N-am o fiică, se gîndea uneori marchizul, cu un fel de disperare, ci o a doua conştiinţă, mult mai neiertătoare decît cealaltă. Dacă s-ar îndrăgosti de primul venit lipsit de personalitate, se gîndea el, m-ar părăsi fără nici o ezitare. Ce scandal ar fi!”
Aşa că îşi dorea din adîncul sufletului un tînăr potrivit care, însurîndu-se cu Blanche, să-1 scape de toate grijile. Dar de unde să-1 iei pe acest eliberator?
Marchizul anunţase peste tot, cu surle şi tobe, că-i va da un milion ca zestre fiicei lui. Cum era de aşteptat, acest cuvînt magic pusese în mişcare pe toţi candidaţii la însurătoare, nu numai din ţinut, ci chiar din departamentele învecinate. Din nefericire, chiar dacă unii dintre ei i-ar fi convenit domnului Courtomieu, nici unul nu avu şansa să placă
domnişoarei Blanche. Cînd taică-său îi prezenta cîte un pretendent, ea îl primea cu graţie, îşi punea în valoare pentru el toate farmecele, dar de îndată ce acesta pleca, îl înlătura cu un singur cuvînt pe care îl lăsa să cadă
de la înălţimea dispreţului ei.
Marchizul era aproape disperat, cînd soarta îi aduse la Sairmeuse pe duce şi pe fiul acestuia. Văzîndu-1 pe Martial, avu sentimentul unei apropiate eliberări.
„Acesta va fi ginerele meu” , se gîndi el.
Adept al principiului care spune că trebuie să baţi fierul cît e cald, încă de a doua zi, marchizul îl lăsă pe ducele de Sairmeuse să întrevadă
intenţiile sale.
Ducele de Sairmeuse nu putea fi decît încîntat să se unească printr-o alianţă cu cea mai veche şi mai bogată familie din ţinut după a lui.
Consfătuirea celor doi gentilomi fu scurtă.
— Martial, fiul meu, zise ducele, are o rentă de o sută de mii de scunzi.
— Voi merge pentru fata mea pînă la.. da, pînă la cincisprezece mii 267
de franci, declară marchizul.
— Majestatea Sa ţine la mine. Voi obţine pentru Martial un important post în diplomaţie.
— Eu am, în cazul unei nenorociri, destui prieteni în opoziţie.
Înţelegerea era încheiată, dar domnul de Courtomieu se feri să-i vorbească despre acest lucru fiicei sale. Dacă i-ar fi spus cît de mult doreşte această căsătorie, i-ar fi dat ideea s-o respingă. I se păru mai sigur să lase lucrurile să meargă de la sine.
Cît de bine gîndise i-o demonstra faptul că într-o dimineaţă
domnişoara Blanche năvăli în cabinetul său.
— Fiica ta capricioasă s-a decis, i se adresă ea cu hotărîre. Va fi fericită să devină marchiză de Sairmeuse.
Îi trebui multă voinţă domnului de Courtomieu ca să-şi ascundă
bucuria pe care o resimţea; dar se gîndi că, lăsînd să transpară ceva, ar fi pierdut probabil totul.
Făcu cîteva obiecţii, acestea fură viu combătute, şi, în sfîrşit, îndrăzni să spună :
— Iată deci o căsătorie pe jumătate făcută. Una dintre părţi a consimţit. Rămîne de ştiut dacă şi cealaltă..
— Cealaltă va fi de acord, declară orgolioasa moştenitoare.
De altfel, de cîteva zile, domnişoara Blanche îşi utiliza toate mijloacele în scopul operei de seducere care trebuia să-1 facă pe Martial să cadă în genunchi în faţa ei. Jucă pentru el, şi cu cîtă perfecţiune, divina comedie a primei iubiri. Ceea ce nu învăţase, ceea ce încă nu ştia, era faptul că femeile cele mai viclene sînt păcălite de propriile lor minciuni, că marile actriţe sfîrşesc întotdeauna prin a vărsa lacrimi adevărate.
Înţelese însă acest lucru într-o seară cînd o glumă a ducelui îi dezvălui faptul că Martial trecea în fiecare zi pe la Lacheneur.
Simţi atunci o durere ascuţită, chinuitoare, de nesuportat, având senzaţia că o lamă înroşită îi sfîşie carnea.
Ca să nu se trădeze, trebui să părăsească în grabă salonul. Se încuie în camera ei şi izbucni în hohote de plîns.
— Oare să nu mă iubească? murmură ea.
Acest gînd o îngheţă şi, pentru prima oară, ea, orgolioasa moştenitoare, se îndoi de sine. Se gîndi că Marţial e destul de nobil ca să-268
şi permită să-şi bată joc de nobleţe, prea bogat ca să nu dispreţuiască
banii, şi ea însăşi nu era nici atît de drăguţă, nici atît de seducătoare pe cît spuneau linguşitorii.
— Trebuie s-o înlătur pe Marie-Anne, se gîndea ea. S-o suprim, dar cum?
Se făcuse de mult ziuă cînd domnişoara Blanche delibera încă, ezitînd între o mie de proiecte contradictorii, unul mai nerealizabil decît altul. Camerista care intră, aducîndu-i un enorm buchet de trandafiri, trimis de Martial, o făcu să revină la realitate. Blanche luă trandafirii şi, în timp ce-i aranja într-un vas japonez, îşi spălă cu apă rece pleoapele umflate de primele lacrimi sincere pe care le vărsase de cînd era pe lume.
Cînd apăru la dejun era atît de palidă şi tristă, atît de altfel decît de obicei, încît mătuşa Medie se nelinişti.
Domnul de Courtomieu nu era nici el mai puţin intrigat. Se îngrijoră
