Încăperea, mult mai spaţioasă decît prima, mobilată de asemenea sumar, era însă plină de volume şi o uriaşă cantitate de pacheţele.
Doi bărbaţi erau ocupaţi să aranjeze aceste pachete şi cărţi. Unul era Chanlouineau. Pe celălalt, care era foarte tînăr, domnul d'Escorval nu-şi amintea să-1 fi văzut.
— E fiul meu Jean, domnule baron, zise Lacheneur: S-a schimbat de zece ani de cînd nu l-aţi văzut.
Jean împlinise douăzeci de ani, dar trăsăturile-i obosite şi o barbă
precoce îl făceau să pară mai bătrîn. Era solid, foarte bine făcut şi fizionomia-i exprima o vie inteligenţă. Cu toate astea, nu plăcea la prima vedere. Avea în el acel „nu ştiu ce” care te înspăimînta. Privirea-i furişă o ocolea pe cea a interlocutorului, surâsu-i exprima viclenie şi răutate.
Domnul Lacheneur continuă:
— Nemaiavînd mijloace să-1 întreţin pe Jean la Paris; am fost obligat să-1 chem acasă. Ruina mea va însemna poate un noroc pentru el.
Credeam în ceea ce-mi scria. Da, am fost un tată naiv. Prietenul pe care îl rugasem să-i ducă chemarea de-a se întoarce mi-a spus adevărul. Acest tînăr model nu ieşea din tripouri decît ca să alerge la baluri. Se îndrăgostise de una dintre dansatoarele fără talent de la nu ştiu ce teatru obscur şi, ca să placă acestei creaturi, urca pe scenă, apărînd alături de ea cu faţa mînjită de alb şi roşu.
— Nu e o crimă să urci pe scenă!
— Nu. Dar este să-ţi înşeli părintele şi să faci datorii de cel puţin douăzeci de mii de franci. Acum cincisprezece zile îi mai aveam, dar acum nu mai am nimic. Nu pot spera să fac rost de această sumă decît prin generozitatea domnilor de Sairmeuse.
Fraza rostită de Lacheneur depăşea atît de mult tot ce-şi putea imagina baronul, încît acesta nu-şi putu reţine un gest de uimire.
— Vă uimeşte, domnule, ceea ce spun? Înţeleg. Mînia din primul moment mi-a smuls atîtea vorbe ridicole! Dar m-am calmat şi am recunoscut că am fost nedrept. Ce-aţi fi vrut să facă ducele? Trebuia să-mi dăruiască Sairmeuse? A fost puţin prea repezit, mărturisesc, dar acesta-i e 262
felul. De fapt, e cel mai bun dintre oameni. L-am revăzut pe fiul lui, marchizul, m-am dus chiar la castel cu el ca să aleg obiectele pe care vreau să le păstrez. Am ales ce-am vrut, mobilă, haine, rufărie. Mi se vor aduce toate aici şi voi fi ca un nobil. E prea puţin spus cînd afirm că
domnul marchiz a fost bun, continuă Lacheneur. A avut faţă de noi cele mai delicate atenţii. De exemplu, văzînd cît de mult regretă Marie-Anne florile, a declarat că îi va trimite atîtea cu cîte să-şi umple grădina, şi că le va înnoi în fiecare lună.
Asemenea tuturor oamenilor cuprinşi de febra unei obsesii, domnul Lacheneur îşi exagera rolul pe care şi-1 impusese. Acest ultim exemplu, ca o sinistră străfulgerare, făcu lumină în mintea domnului d'Escorval.
„Dumnezeule, gîndi baronul, nenorocitul ăsta pune la cale o crimă!”
— Se înţelege, continuă Lacheneur cu aerul cel mai satisfăcut, că
îmi vor da cei zece mii de franci dăruiţi de domnişoara Armande. De altfel, va trebui să fixez şi cifra recompensei pentru datoria împlinită. Şi asta nu-i tot : mi s-a propus să administrez Sairmeuse, urmînd să locuiesc cu fiica mea în pavilionul de pază, unde am locuit atîta vreme. M-am gîndit şi am refuzat. După ce m-am bucurat atîta vreme de o avere care nu era a mea, vreau să strîng una care să-mi aparţină.
— Aş fi indiscret dacă v-aş întreba ce socotiţi să faceţi?
— Absolut deloc. Mă voi face negustor ambulant.
Domnul d'Escorval nu-şi putu crede urechilor.
— Dar e absurd! strigă el. Oamenii care practică o asemenea meserie abia dacă îşi cîştigă viaţa de pe o zi pe alta.
— Greşiţi, domnule baron. Calculele mele sînt făcute, beneficiul este de treizeci la sută. Reţineţi că vom fi trei care vom vinde, căci îi voi încredinţa un balot fiului meu şi un altul lui Chanlouineau, care devine asociatul meu.
Şi vrând fără îndoială să-1 facă pe domnul d'Escorval să înţeleagă că
vizita lui a durat destul, Lacheneur începu şi el să aranjeze micile pachete care trebuiau să umple balotul unui negustor ambulant.
Dar baronul nu putea să plece astfel, mai ales acum cînd bănuielile sale deveniră aproape o certitudine.
— Trebuie să vă vorbesc! strigă el deodată.
263
Somat astfel, Lacheneur înţelese că nu va putea evita discuţia şi, cu gestul omului care se resemnează, se adresă fiului său şi lui Chanlouineau :
— Duceţi-vă un moment dincolo, o să vin şi eu, le spuse el.
Aceştia ieşiră şi, de îndată ce uşa se închise, începu:
— Ştiu, domnule baron, ce motive v-au adus. Veniţi să mi-o cereţi încă o dată pe Marie-Anne. Ştiu că refuzul meu aproape că 1-a omorît pe Maurice şi credeţi-mă că am suferit îngrozitor. Asta nu înseamnă că
atitudinea mea nu rămîne mai puţin definitivă, irevocabilă. Nu există în lume nici o putere capabilă să mă facă să revin asupra hotărîrii mele. Nu mă întrebaţi care sînt motivele, n-aş putea să vi le spun, credeţi-mă însă că
sînt grave.
— Nenorocitule, i se adresă domnul d'Escorval cu o voce înăbuşită, ce vrei să faci? La ce răzbunare îngrozitoare visezi?
Dar se opri, uşa de comunicare se deschise şi Marie-Anne apăru :
— Tată, zise ea, a venit marchizul de Sairmeuse.
Domnul Lacheneur alergă la uşă şi, sprijinindu-se de uşorul acesteia, se înclină spre prima încăpere spunînd:
— Binevoiţi să mă scuzaţi, domnule marchiz, dacă îmi iau libertatea să vă rog să aşteptaţi; termin o afacere şi într-o clipă sînt al dumneavoastră.
Spunînd astea, închise uşa şi se întoarse spre domnul d'Escorval.
