În faţă se afla o mică grădină de vreo douăzeci de metri, în care 259
creşteau câţiva pomi fructiferi, varză îngălbenită şi viţă de vie, ale cărei vrejuri ajungeau pînă la acoperiş. Pe drumul ce ducea aici, domnul d'Escorval, credincios hotărîrii luate, porni cu speranţa de a smulge de la tatăl lui Marie-Anne secretul comportării lui inexplicabile.
Ajuns în vîrf, se opri să-şi tragă sufletul şi se întoarse să arunce o privire în jur.
Din acest loc, cel mai înalt din ţinut, se vedea toată valea rîului Oiselle. Se putea observa, de asemenea, cu o claritate extraordinară, în ciuda distanţei, cetatea Montaignac, clădită pe o stîncă aproape inaccesibilă. Dar domnul d'Escorval se grăbea, aşa că bătu la uşa casei.
— Intră! se auzi o voce.
Încăperea în care pătrunse era mică, văruită în alb şi nu avea altă
podea decît pămîntul, şi alt tavan decît paiele de pe acoperiş. Un pat, o masă şi două bănci grosolane de lemn formau tot mobilierul.
Aşezată pe un scaun de bucătărie, Marie-Anne lucra la o broderie.
Cînd domnul d'Escorval îşi făcu apariţia, ea se ridică şi, timp de un minut, rămaseră în picioare, faţă în faţă, tăcuţi, ea calmă, în aparenţă, el vădit frămîntat. Baronul o examina pe Marie-Anne şi o găsi ca transfigurată. Pălise şi slăbise vizibil, dar frumuseţea ei dobîndise o expresie ciudată şi emoţionantă.
— Nu-mi ceri veşti despre fiul meu? i se adresă el pe un ton de reproş.
— Mi s-au adus azi-dimineaţă, domnule, la fel ca în fiecare zi. N-am trăit atâta timp cît ştiam că viaţa îi este în pericol. Am aflat că se simte mai bine şi că ieri i s-a permis chiar să mănînce puţin.
— Te gîndeşti la el?
Fata începu să tremure. O roşeaţă trecătoare îi acoperi gîtul şi fruntea, dar răspunse cu o voce aproape stăpînită, zicînd:
— Maurice ştie bine că nu voi avea puterea să-1 uit chiar dacă aş
vrea.
— Şi totuşi i-ai spus că aprobi refuzul tatălui tău!
— Am spus-o, da, domnule baron, şi voi avea curajul s-o repet.
— Dar, nefericită copilă, l-ai adus la disperare pe Maurice, n-a lipsit mult să moară!
Fata îşi ridică cu mîndrie capul şi, căutînd privirea domnului 260
d'Escorval, rosti:
— Priviţi-mă, domnule! Credeţi că eu nu sufăr?
Domnul d'Escorval rămase un moment năucit, dar revenindu-şi luă
mîna fetei şi, strîngînd-o cu afecţiune, zise:
— Aşadar, Maurice te iubeşte, tu îl iubeşti, suferi, el aproape îşi dă
sufletul, şi îl respingi!
— Trebuie, domnule!
— Încerc să găsesc raţiunea acestui imens, sacrificiu, dar n-o găsesc. Trebuie să mi-o mărturiseşti, Marie-Anne, trebuie. Nu mai ai încredere în mine? E posibil ca tatăl tău, din cauza disperării, să fi luat hotărîri deosebit de aspre? Vorbeşte, îl vom combate împreună. Lacheneur ştie bine că îi sînt un prieten devotat, îi voi vorbi, mă va asculta. .
— Nu am nimic să vă spun, domnule!
— Cum, vei avea îngrozitorul curaj să rămîi neînduplecată, cînd un părinte te roagă în genunchi, un părinte care îţi spune: „Marie-Anne ai în mîinile tale fericirea, viaţa, gîndurile fiului meu?”
La aceste cuvinte din ochii fetei ţîşniră lacrimi.
— Ah, sînteţi crud! domnule, strigă ea. Sunteţi nemilos! Vedeţi cât sufăr şi mă chinuiţi peste măsură! Nu am nimic să vă spun, nu e nimic de spus tatălui meu! Maurice să mă uite, şi niciodată.să nu mai încerce să mă
vadă, sîntem despărţiţi pentru totdeauna. Imploraţi-1 pe Maurice să
părăsească ţinutul şi, dacă refuză, porunciţi-i, îi sînteţi tată. Şi chiar dumneavoastră, domnule, pentru numele lui Dumnezeu, ocoliţi-ne, noi aducem nenorocire. Feriţi-vă să mai veniţi vreodată aici, casa noastră e blestemată, fatalitatea care apasă asupra noastră vă va atinge şi pe dumneavoastră.
Fata vorbea ca într-un soi de delir, şi atît de tare, încît probabil că i se auzi vocea din încăperea alăturată. Uşa de comunicare se deschise şi domnul Lachepeur se arătă în prag.
Era mai multă durere şi nelinişte decât mânie în tonul cu care exclamă :
— Dumneavoastră aici, domnule baron!
— Ne-aţi părăsit, eram îngrijoraţi. Aţi uitat vechea noastră prietenie.
Oricît de tulburat ar fi fost Lacheneur, reuşi să se stăpînească, şi avea aproape glasul cald de odinioară cînd îl invită pe domnul d'Escorval 261
să-1 urmeze în camera învecinată.
— Acesta e salonul de primire şi cabinetul meu de lucru, zise el zîmbind.
