„Draga mea Blanche, Ştii că întoarcerea domnului duce de Sairmeuse ne-a surprins ca o lovitură de trăsnet. Ne obişnuisem, tatăl meu şi cu mine, să considerăm că această comoară încredinţată cinstei noastre ne aparţine. Am fost pedepsiţi. În sfîrşit, ne-am făcut datoria, şi la ora asta totul s-a consumat.
Cea pe care o numeai prietena ta nu mai e decît o biată ţărancă, la fel ca mama ei...”
Cel mai subtil observator ar fi fost înşelat de emoţia domnişoarei Blanche. Ai fi jurat că îşi reţine cu multă greutate lacrimile. Adevărul e că
nu se gîndea decît să spioneze pe faţa lui Martial vreun indiciu al simţămintelor acestuia.
Dar acum, cînd era pus în gardă, el rămase stană de piatră.
Blanche continuă :
„Aş minţi dacă aş afirma că n-am suferit din cauza acestei neaşteptate schimbări. Dar sînt curajoasă, voi şti să mă resemnez. Voi avea, sper, puterea să uit, căci trebuie să uit! Amintirea fericirilor trecute ar face de nesuportat necazurile de acum.”
Domnişoara Blanche închise brusc scrisoarea.
— Aţi auzit, domnule marchiz, zise ea. Vă explicaţi această
mîndrie? Şi să mai fim învinuite de orgoliu, noi, din familiile nobile!
Martial nu răspunse. Îşi dăduse seama că vocea sa schimbată l-ar fi trădat. Şi, dacă ar fi putut să citească ultimele rînduri ale scrisorii, ar fi fost şi mai emoţionat.
„Trebuie să trăim, draga mea Blanche, continua Marie-Anne, şi nu mi-e deloc ruşine să te rog să mă ajuţi. Aşa cum ştii, cos foarte frumos şi mi-aş cîştiga viaţa brodând, dacă aş cunoaşte mai multă lume. Voi trece chiar azi pe la Courtomieu ca să-i cer lista persoanelor la care m-aş
putea prezenta ca fiind recomandată de tine.”
Dar domnişoara de Courtomieu se feri să vorbească de această
cerere atît de înduioşătoare. Se ridică şi acceptă braţul lui Martial ca să se întoarcă în casă. Părea să-şi fi uitat „prietena” şi flecărea cu cea mai mare veselie cînd, apropiindu-se de castel, fu întreruptă de zgomotul confuz al unor voci care se ridicau la cel mai înalt diapazon.
253
— Abuzez de bunăvoinţa dumneavoastră, domnule marchiz. Vă
plictisesc copilăriile mele, şi dumneavoastră vreţi desigur să fiţi acolo, sus.
— Cu siguranţă nu! răspunse el rîzînd. Ce să fac acolo? Rolul oamenilor de acţiune nu începe decît după ce oratorii au răguşit.
Clopotul cel mare bătu o dată, anunţînd oaspeţi. Blanche tresări, lăsă
braţul lui Martial, şi spuse în grabă:
— Ce importanţă are? Aş vrea să ştiu ce se spune acolo sus. Dacă îl voi întreba pe tatăl meu, îşi va bate joc de curiozitatea mea, în timp ce dumneavoastră, domnule marchiz, dacă veţi asista la conferinţă, îmi veţi relata totul.
O dorinţă astfel exprimată era un ordin. Marchizul de Sairmeuse se înclină şi se supuse.
„M-a concediat, îşi spunea el urcînd scara, e foarte clar. Dar pentru ce naiba a făcut-o?”
Pentru ce? Pentru că o singură bătaie de clopot anunţa o vizită
pentru domnişoara Blanche, care îşi aştepta „prietena”, şi care nu voia cu nici un chip ca Martial să se întâlnească cu Marie-Anne.
Deşi nu era îndrăgostită, furtunile geloziei o sfîşiau de pe-acum.
De altfel, presimţirile n-o înşelaseră. Domnişoara Lacheneur era într-adevăr cea care o aştepta în salon. Nefericita fată era mai palidă decît de obicei, dar nimic din atitudinea ei nu trăda îngrozitoarele chinuri pe care le îndurase de două zile încoace.
Scriindu-i numele persoanelor pe care le cunoştea; domnişoara de Courtomieu nu se gîndea decît la ocazia favorabilă care se ivise pentru a-şi verifica bănuielile iscate de tulburarea lui Martial.
— E de neconceput, se adresă ea prietenei sale, de neînchipuit, ca ducele de Sairmeuse să vă constrîngă la o situaţie atît de penibilă.
Atît de loaială era Marie-Anne, încît n-a vrut să lase ca această
acuzaţie să apese asupra omului care îl tratase cu atîta cruzime pe tatăl său.
— Nu trebuie să-1 acuzăm pe duce, spuse ea cu blândeţe. El ne-a făcut azi-dimineaţă oferte considerabile, prin fiul său.
Domnişoara Blanche se ridică de parcă ar fi muşcat-o o viperă.
— L-ai văzut aşadar pe marchizul de Sairmeuse, draga mea Marie-Anne? întrebă ea.
254
— Da.
— Venea la voi?
— Se îndrepta într-acolo, cînd m-a întîlnit în pădurea de la Reche.
Spunînd acestea, se împurpura aducîndu-şi aminte de impertinenta galanterie a lui Martial.
