— Nu-i nimic, zise el, ştiu unde e grădina.
Dar degeaba o străbătu în toate direcţiile, nu găsi pe nimeni. Se hotărîse să intre în casă cînd i se păru că zăreşte prin frunzişul unei tufe de iasomie o rochie albă.
Domnişoara Blanche de Courtomieu şedea lîngă o doamnă în vîrstă
şi îi citea încet o scrisoare. Era probabil foarte preocupată de vreme ce nu auzise scîrţîitul nisipului sub cizmele lui Martial. El se afla la zece paşi de 250
ea, atît de aproape încît putea să distingă, printre flori, umbra genelor ei lungi. Se opri şi, ţinîndu-şi răsuflarea, se lăsă furat de o dulce încântare.
„Da, se gîndi el, e într-adevăr frumoasă.”
Frumoasă, nu s-ar fi putut spune! Dar destul de drăguţă încît să-ţi înflăcăreze imaginaţia. La Blanche totul surîdea cînd voia, ochii mari de un albastru catifelat, buzele întredeschise. Era blondă, dar de un blond strălucitor, auriu, aşa cum găseşti în ţinuturile însorite. Avea farmecul impresionant al femeilor minione, o talie cu rotunjimi încîntătoare, iar mîna cu degete prelungi şi gingaşe era aceea a unui copil.
Dar vai! această tînăra cu privirea candidă, avea un suflet uscat, aidoma unui bătrîn curtean. Fusese atît de alintată la mănăstire, în calitatea sa de fiică unică a unui mare senior multimilionar şi înconjurată de atîtea adulaţii! Otrava linguşelii îi veştejise în germene toate calităţile. Deşi nu avea nici nouăsprezece ani, nu era sensibilă decît la bucuriile vanităţii sau ambiţiei satisfăcute. Se gîndea să obţină un loc la curte, aşa cum o elevă
de pension se gîndeşte la iubitul ei. Dacă găsise de cuviinţă să-1 remarce pe Martial, o făcuse pentru că tatăl ei îi spusese că acest tînăr îşi va purta soţia pînă la cele mai înalte sfere ale puterii.
Fiindu-i teamă totuşi să nu fie surprins, Martial înainta şi, văzîndu-1, domnişoara Blanche, se ridică asemeni unei căprioare înspăimîntate.
Înclinîndu-se pînă la pămînt, Marţial rosti pe un ton amical şi respectuos :
— Domnişoară, domnul de Courtomieu a avut imprudenţa să-mi spună unde voi avea onoarea să vă întîlnesc. Numai...
Arătă scrisoarea pe care fata o ţinea în mînă şi adăugă :
— Numai că sînt poate indiscret?
— Oh! Deloc, domnule marchiz, cu toate că această scrisoare m-a impresionat profund. E din partea unei biete copile de care mă interesam şi după care trimiteam cîte-odată, cînd mă plictiseam : Marie-Anne Lacheneur.
Învăţat din copilărie cu savanta ipocrizie a saloanelor, tînărul marchiz de Sairmeuse îşi obişnuise obrazul să nu trădeze nimic din impresiile sale. Ştia să rămînă surîzător cu teama în suflet, grav cînd ar fi trebuit să fie scuturat de hohotele unui rîs nebun. Şi totuşi, la acest nume, Marie-Anne, pronunţat de domnişoara Courtomieu, privirea lui atît de 251
limpede se umbri.
„Se cunosc!” gîndi el.
Ideea unei apropieri între aceste două femei între care pasiunea sa ezita îl tulbură peste măsură.
Domnişoara Blanche observă acest lucru, dar continuă cu naturaleţea celei mai perfecte nevinovăţii:
— Într-adevăr, aţi văzut-o probabil, domnule marchiz, pe această
biată Marie-Anne, deoarece tatăl ei a fost cel care s-a îngrijit de Sairmeuse.
— Am văzut-o, într-adevăr, domnişoară, spuse simplu Martial.
— Nu-i aşa că-i extraordinar de frumoasă, de o frumuseţe ciudată, care te surprinde?
Un prost ar fi protestat, marchizul de Sairmeuse nu făcu această
greşeală.
— Da, e foarte frumoasă, răspunse el.
Această aşa-zisă sinceritate o deconcerta puţin pe domnişoara Blanche, care continuă cu o compasiune plină de ipocrizie:
— Biata fată! Ce va face acum? Tatăl ei e constrîns să lucreze ca un ţăran.
— Oh! Exageraţi domnişoară, tatăl meu îl va feri pe Lacheneur de sărăcie.
— Fie, înţeleg... dar va căuta şi un soţ pentru Marie-Anne?
— Şi-a găsit unul, domnişoară. Am auzit spunîndu-se că se va căsători cu un flăcău din împrejurimi care nu e chiar sărac, un oarecare Chanlouineau.
Naiva elevă de pension era mai tare decît Martial. Căci îl supusese unui interogatoriu în toată legea, fără ca el să observe acest lucru.
— Şi credeţi, domnule marchiz, zise ea, că aceasta e partida pe care şi-a visat-o? În sfîrşit! Să fie fericită: nimeni nu i-o doreşte mai mult decît noi, căci o iubim mult, da, foarte mult. Nu-i aşa, mătuşă Medie?
Mătuşa Medie era bătrîna domnişoară care şedea lîngă Blanche.
— Da, mult, întări ea.
Această mătuşă, verişoară mai curînd, era o rudă săracă pe care domnul de Courtomieu o adusese şi pe care domnişoara Blanche o făcea să-şi plătească scump pîinea, dresînd-o să joace rolul de ecou.
252
— Dar ascultaţi mai curînd ce-mi scrie Marie-Anne, reluă
domnişoara de Courtomieu.
