de-a binelea în momentul cînd, ridicîndu-se de la masă, fiică-sa îi solicită
o întrevedere de o clipă.
În cabinet, fără să-i lase timp tatălui ei să se aşeze, domnişoara Blanche îl imploră să-i comunice fără nici o reţinere tot ceea ce se petrecuse între el şi ducele de Sairmeuse, dacă fuseseră fixate condiţiile unei căsătorii, în ce stadiu se aflau lucrurile, şi, în sfîrşit, dacă Martial a fost anunţat şi ce a răspuns.
— Ieri, copila mea, răspunse marchizul, ducele de Sairmeuse mi-a cerut oficial mîna ta, aşa încît pentru demersurile publice nu aşteptăm decît hotărîrea ta.
— Tu ştii bine care e hotărîrea mea, tată, bolborosi ea cu o voce abia desluşită. Trebuie să ne grăbim.
— Să ne grăbim? repetă el.
— Da, tată, mă tem.
— Şi pentru ce, sfinte Dumnezeule?
— Ţi-o voi spune cînd voi fi sigură, răspunse ea ieşind.
Şi de îndată ce-1 părăsi pe taică-său, o forţă pe mătuşa Medie să se îmbrace în mare grabă şi, fără nici o explicaţie, o târî în pădurea de la Reche, într-un loc de unde se putea vedea casa lui Lacheneur.
Era chiar în ziua în care domnul d'Escorval venise să-i ceară o explicaţie vechiului său prieten. Blanche îl văzu sosind primul, apoi, puţin 269
după aceea, sosi Martial.
Domnul d'Escorval nu întîrzie prea mult şi ieşi, domnişoara Blanche îl văzu pe Martial alergînd după el şi vorbindu-i.
Răsuflă uşurată.
Vizita nu durase nici o jumătate de oră. Dar Martial, după ce-1
salută pe baron, urcă din nou costişa şi intră în casa lui Lacheneur.
Din susul landei se auzi zgomot de roţi; nechezat de cai, pocnete de bici, înjurături. Soseau căruţele anunţate de Martial, care aduceau mobilierul şi obiectele lui Lacheneur.
Martial auzi probabil din casă zgomotul căci ieşi, urmat de Lacheneur, de fiul său, de Chanlouineau şi de Marie-Anne.
Toţi se străduiră pe dată să descarce căruţele şi ai fi jurat că tînărul marchiz de Sairmeuse comanda totul; se ducea, venea, era plin de zel, vorbea cu toată lumea, şi chiar nu se dădea în lături să dea din cînd în cînd cîte o mînă de ajutor.
— E aici ca la el acasă, îşi spuse domnişoara Blanche.
Dar asta nu era încă nimic. Apăru şi o a treia căruţă, trasă de un singur cal, şi încărcată cu ghivece de flori şi de arbuşti. ,Această apariţie îi smulse domnişoarei de Courtomieu un strigăt de mînie.
— Flori! exclamă ea cu voce înăbuşită. La fel ca pentru mine!
Numai că mie îmi trimite un buchet şi pentru ea despoaie parcurile domeniului Sairmeuse.
Domnişoara Blahche îşi impuse să rămînă acolo trei ore întregi, timpul cît a fost necesar ca totul să fie dus înăuntru.
Căruţele plecaseră de o bună bucată de vreme cînd, în sfîrşit, Martial apăru în pragul casei. Marie-Anne îl conducea şi discutau. Părea că nu se poate hotărî să plece. În cele din urmă se îndepărtă alene, ca şi cînd ar fi regretat.
Rămasă în uşă, Marie-Anne îi făcu un gest prietenesc cu mâna.
— Vreau să-i vorbesc acestei creaturi! strigă domnişoara Blanche.
Vino, mătuşă Medie! Trebuie. .
Nu făcu nici un sfert din drum că şi regretă amarnic faptul că se arătase. Dar nu mai putea da înapoi. Marie-Anne, în picioare, în faţa uşii, o văzuse probabil. Nu-i mai rămînea decît să profite de restul drumului ca să-şi revină, şi să-şi compună expresia feţei.
270
Cînd i se adresă lui Marie-Anne avea pe buze cel mai frumos şi mai dulce surâs. Era totuşi în încurcătură, neştiind prea bine cu ce pretext să-şi mascheze vizita şi, ca să cîştige timp, se prefăcu foarte obosită.
— În sfîrşit, iată-ne aici. N-am putut, draga mea, să mă resemnez să
nu am veşti de la tine, mai ales după nenorocirea care vi s-a întîmplat. Ce-ai făcut? Recomandarea mea te-a ajutat să-ţi găseşti de lucru?
Fără să bănuiască nimic, Marie-Anne, cucerită de interesul emoţionant purtat de vechea ei prietenă, îi răspunse cu cea mai mare sinceritate, mărturisind zădărnicia celor mai multe demersuri.
Dar domnişoara Blanche nu asculta.
La doi paşi de ea se aflau lăzile cu arbuştii aduşi de la Sairmeuse şi parfumul lor delicat îi aprinse iar mînia.
— Cel puţin, o întrerupse ea, ai aici cu ce să uiţi de grădinile de la Sairmeuse.. Cine ţi-a trimis florile astea frumoase?
Marie-Aline, se-mpurpură la faţă, rămase un moment buimăcită şi în sfîrşit răspunse, mai curînd bolborosi:
— Este o atenţie a domnului marchiz de Sairmeuse.
Domnişoara Blanche reuşi să-şi ascundă mînia sub un hohot de râs şi spuse pe un tot glumeţ:
