A fost suficient să-1 vadă pe domnul d'Escorval, ca să înţeleagă că
de data asta totul era definitiv pierdut. Avu nevoie de întreaga putere ca să
ajungă din nou în pat; simţea că moare.
Dar curînd se ruşina de această slăbiciune pe care o consideră
nedemnă. Vru să afle ce se întîmplase, să ceară amănunte.
Sună şi îi spuse servitorului că doreşte să vorbească cu tatăl lui.
Domnul d'Escorval nu întîrzie să-şi facă apariţia.
273
— Ei? strigă Maurice.
Numai după intonaţia acestei întrebări, domnul d'Escorval simţi că
ghicise.
— Lacheneur a rămas surd la reproşurile şi rugăminţile mele, răspunse el cu voce gravă.
— Ai văzut-o pe Marie-Anne, tată, i-ai vorbit?
— Am găsit-o şi mai neînduplecată decît tatăl ei.
— Neînduplecată! Mă respinge şi îl acceptă pe Chanlouineau.
— Chanlouineau a devenit asociatul lor.
— Dumnezeule! Şi Martial de Sairmeuse?
— Vine la ei ca un obişnuit al casei, l-am întâlnit acolo.
Fiecare dintre aceste răspunsuri cădeau ca o lovitură de măciucă în capul lui Maurice.
— Asta e, repeta el. Domnul Lacheneur şi-a pierdut minţile.
— Aşa am crezut şi eu la început, şopti baronul.
— Şi dumneata, tată, dumneata care eşti obişnuit cu oamenii, cu toată experienţa ta, n-ai putut să-i ghiceşti intenţiile?
— Am nişte bănuieli, răspunse domnul d'Escorval, dar numai bănuieli. Probabil că Lacheneur, mînat de ură, visează la o răzbunare îngrozitoare.
— Un complot, zise Maurice. Așa se explică încăpăţînarea domnului Lacheneur de-a mă respinge.
— Ba din nefericire da, bietul meu copil. Căci datorită lui Marie-Anne îi ţine în mână şi pe Chanlouineau şi pe marchizul de Sairmeuse.
Dacă mâine fata ar deveni soţia ta, cei doi îi scapă imediat. Apoi, desigur, pentru că îi sîntem dragi, nu vrea cu nici un chip să ne amestece într-o aventură de a cărei reuşită nu este sigur.
O idee îi veni în minte lui Maurice, deocamdată tulbure, neconturată, neclară, abia distinctă, dar care trebuia să fie o idee salvatoare. Şi, ca urmare, de îndată ce rămase singur, ea ieşi la lumină, crescu, se preciza.
”Dacă Lacheneur organizează o conspiraţie, îşi zise el, are nevoie de complici. De ce să nu mă ofer? Din ziua în care voi împărţi cu el primejdiile şi speranţele îi va fi imposibil să mi-o mai refuze pe fiică-sa.”
Şi din acel moment nu se mai gîndi decît cum să-şi grăbească
274
vindecarea.
— Niciodată n-aş fi crezut că Maurice poate să se consoleze astfel, zicea doamna d'Escorval, fericită, văzîndu-şi fiul cum începe să prindă din nou gust de viaţă.
Dar baronul nu răspundea.
Lui i se părea suspectă însănătoşirea aceea aproape miraculoasă ; era asaltat de temeri.
În sfîrşit, în a doua săptămînă a lunii septembrie, abatele Midon declară că Maurice poate să-şi reia viaţa obişnuită şi chiar că, întrucît timpul se menţinea frumos, i-ar prinde bine puţină mişcare.
— Ce bucurie, exclamă el, voi putea vîna!
Niciodată Maurice nu se simţi mai fericit decît în dimineaţa în care, pe la ora şapte, cu puşca pe umăr, trecu rîul Oiselle pentru a ajunge la casa lui Lacheneur.
Ajungînd în pădurea de la Reche se opri un moment într-un loc de unde se vedea casa. Şi bine făcu, căci îi văzu ieşind unul după altul pe Chanlouineau şi pe Jean. Şi unul şi celălalt duceau cîte un balot. Acum Maurice era sigur că Marie-Anne şi taică-său erau singuri acasă.
Alergă pînă acolo şi intră fără să bată.
În prima încăpere, Marie-Anne şi tatăl ei stăteau ghemuiţi în faţa sobei, unde ardea un foc puternic.
