— Ei bine, cînd îmi vei afla secretrul, căci ţie îţi voi spune tot gîndul meu, să n-ai încredere în Jean. Păzeşte-te, îţi spun.
Mai suspină încă o dată şi repetă :
— Fereşte-te!
277
CAPITOLUL 19.
Aşadar, cel pe care marchizul de Sairmeuse îl surprinsese ieşind în goană din casa domnului Lacheneur era, într-adevăr, Maurice d'Escorval.
Martial nu avea nici o certitudine, s-ar fi putut ca întunericul să-1 fi înşelat, dar numai îndoiala era suficientă ca să-i umple inima de mînie.
Supărarea sa fu atît de mare încît se hotărî ca timp de o săptămînă să nu mai calce deloc pe la Reche.
Ducele de Sairmeuse ghici această îmbufnare şi, exploatînd-o cu iscusinţa celui interesat, ştiu s-o folosească ca să-i smulgă fiului său consimţămîntul pentru alianţa cu familia Courtomieu.
Pradă celor mai crude nehotărîri, Martial se eschivase pînă atunci de la orice răspuns categoric.
Pisălogit cu iscusinţă, strigă în cele din urmă:
— Fie! O iau de nevastă pe domnişoara Blanche.
Demersurile oficiale au fost făcute în mai puţin de patruzeci şi opt de ore.
Un proiect de contract a fost întocmit, iar celebrarea căsătoriei se hotărî să aibă loc în primăvară.
Dineul organizat în cinstea logodnei avu loc la Sairmeuse şi fu cu atât mai vesel cu cât se sărbătoreau încă două mici victorii. Ducelui de Sairmeuse i se încredinţase, împreună cu brevetul de general-locotenent, comandamentul militar din Montaignac, iar marchizului de Courtomieu, preşedenţia Curţii tribunalului special, instituit la Montaignac, pentru a servi duşmăniilor şi terorilor Restauraţiei.
Domnişoara Blanche triumfa. După această declaraţie publică
Martial era înlănţuit.
Din nefericire, orgolioasa moştenitoare nu ştiu să reziste plăcerii de a risca o aluzie, destul de voalată de altfel, în legătură cu ceea ce numea ea
„josnicia vechilor înclinaţii ale marchizului” . Blanche prinse ocazia să
spună că îi găsise de lucru lui Marie-Anne, ca s-o ajute să trăiască.
Martial se forţă să zîmbească, dar ticăloşia procedeului îl obligă s-o plîngă pe Marie-Anne. Şi chiar a doua zi alergă la Lacheneur.
Datorită primirii călduroase ce i se făcu, toate ranchiunele sale se topiră, toate bănuielile se evaporară. Bucuria, revederii străluci chiar în 278
ochii lui Marie-Anne, şi el observă bine acest lucru.
„Va fi a mea!” se gîndi Marţial.
Şi erau într-adevăr fericiţi că se întorsese.
Fiul comandantului forţelor militare din Montaignac, ginerele; după
cum se spunea, al preşedintelui Curţii Tribunalului Special, Martial devenea un instrument preţios.
O dată, către mijlocul lui februarie, văzîndu-1 pe Chanlouineau în mare încurcătură, încercînd să compună o scrisoare, Martial ţinu morţiş
să-i servească drept secretar.
— Nu e pentru mine blestemata asta de scrisoare, îi spuse Chanlouineau, ci pentru un unchi care îşi căsătoreşte fiica.
Pe scurt, Martial se aşeză la masă şi scrise, nu fără numeroase ştersături, cele ce îi dictă Chanlouineau.
„Dragul meu prieten.
Am căzut în sfîrşit de acord şi căsătoria s-a hotărât. Nu ne mai ocupăm decît de nuntă, care e fixată pentru data de... Vă invităm să ne faceţi plăcerea de a veni. Contăm pe voi şi trebuie să fiţi încredinţaţi că, cu cît veţi aduce mai mulţi prieteni, cu atît vom fi mai mulţumiţi.
Cum petrecerea are loc fără multă ceremonie şi pentru că vom fi foarte mulţi, ne veţi face un serviciu aducînd şi ceva provizii.”
Dacă Martial ar fi putut vedea surîsul lui Chanlouineau, şi-ar fi dat seama cu siguranţă că nimerise într-o cursă grosolan întinsă.
El însă era încîntat.
— Aşadar, marchize, i se adresă taică-său, Chupin pretinde că nu mai ieşi din casa lui Lacheneur. Cînd ai să termini odată cu micuţa aia?
Martial nu răspunse. Se simţea la discreţia acelei „micuţe” . Alături de Marie-Anne judecata i se tulbura, şi fiecare privire de-a ei îl făcea să se aprindă. Dacă i-ar fi cerut s-o ia de soţie, n-ar fi spus nu.
Dar Marie-Anne nu avea această ambiţie. Toate gîndurile, toate dorinţele sale erau legate de succesul tatălui ei. Ea şi cu Maurice erau cele mai întreprinzătoare ajutoare ale lui Lacheneur, căci întrevedeau după
victorie o recompensă extraordinară.
