— E inutil, monseniore, să trimiteţi după marchiz.
— De ce, mişelule?
— Pentru că este cu ei! Da! Fiica lui Lacheneur se pricepe al naibii să le sucească minţile, toţi curtezanii ei sînt acolo, Chanlouineau, tînărul d'Escorval, fiul dumneavoastră şi alţii.
Ducele îi porunci lui Chupin să-1 urmeze şi se năpusti afară. Încă
mai spera ca acesta să exagereze, dar cînd ajunse în piaţa Armelor, de unde se putea vedea o mare parte a regiunii, ultimele iluzii i se risipiră.
Orizontul ardea. Montaignac era înconjurat de un cerc de flăcări. Ducelui nu-i mai rămînea decît să se sfătuiască cu domnul de Courtomieu.
Se îndreptă în grabă spre casa marchizului, cînd, dînd colţul străzii Citadelle, observă sub o poartă doi oameni care discutau şi care la vederea epoleţilor lui strălucind în noapte o luară la goană.
Instinctiv, ducele de Sairmeuse se năpusti pe urmele lor şi, ajungîndu-l pe unul dintre ei, îl prinse de guler, îl zgîlţîi atît de tare încît de 281
sub redingotă, unde le avea ascunse, căzură două pistoale.
— Ah, banditule! strigă el. Eşti un conspirator.
Şi pe dată, fără să mai spună altceva, îl târî pe om la post, îl aruncă
soldaţilor uluiţi şi se grăbi spre domnul de Courtomieu.
Prietenul său era încântat.
— În sfîrşit! zise el. Iată o ocazie care să pună în valoare devotamentul şi zelul nostru! Şi fără nici un pericol! Avem ziduri bune, porţi solide, 3000 de soldaţi!
Deodată, străfulgerarea unui gînd îi umbri obrazul:
— Drace! Şi eu care o aştept pe Blanche în seara asta! Trebuia să
plece din Courtomieu după cină. Numai să nu i se întîmple vreo nenorocire!
CAPITOLUL 21.
Ducele de Sairmeuse şi marchizul de Courtomieu aveau în faţa lor mai mult timp decît crezuseră.
Ţăranii înaintau, dar nu atît de repede pe cît spusese Chupin.
Două din împrejurările care scapă fatalmente previziunii omeneşti, aveau să facă să eşueze planul lui Lacheneur.
Stând pe o ridicătură a landei, numărase focurile care răspunseseră
incendiului pe care îl aprinsese.
I se aduse calul şi pusese piciorul în scară, cînd doi oameni se năpustiră din ierburile învecinate. Unul prinse calul de frâu.
— Abatele Midon! exclamă Lacheneur, năucit. Domnul d'Escorval!
Ce mai vreţi de la mine?
— Vrem să împiedicăm îndeplinirea unei fapte nebuneşti! strigă
domnul d'Escorval. Ura te face s-o apuci pe un drum greşit! Crezi că nu ţi-am ghicit proiectele? Speri să cuceriţi Montaignac. Nesăbuitule! Uiţi că
Montaignac este un oraş fortificat, apărat de şanţuri adânci şi de ziduri înalte. Uiţi că în spatele acestor fortificaţii există o garnizoană numeroasă, comandată de un om căruia trebuie să-i recunoşti energia deosebită şi curajul neîmblînzit: ducele de Sairmeuse.
— Totul a fost prevăzut, răspunse Lacheneur, şi sîntem aşteptaţi la Montaignac. Aţi văzut o lumină strălucind la fereastra fortăreţei? Ea mă
282
anunţă că de îndată ce vom sosi, două-trei sute de ofiţeri în slujba fostului Imperiu vor veni să ne deschidă porţile oraşului.
— Toate astea nu înseamnă nimic, continuă baronul. Crezi într-adevăr că la ora asta nici marchizul de Courtomieu, nici ducele de Sairmeuse n-au fost înştiinţaţi?
Lacheneur ridică din umeri.
— La ora asta e foarte probabil ca ducele şi marchizul să fie în mîinile prietenilor noştri.
Era rândul parohului din Sairmeuse să-şi unească eforturile cu cele ale baronului.
— Nu vei pleca, Lacheneur, rosti acesta. Nu vei rămâne surd la vocea raţiunii. Eşti un om cinstit, gîndeşte-te la înspăimîntătoarea responsabilitate pe care ţi-o asumi.
— Nesăbuitule, ia aminte! Sângele pe care îl vei face să se verse va cădea pe capul tău şi al copiilor tăi!
Înspăimîntată de aceste cuvinte profetice, mica trupa se opri.
Atunci unul dintre complici, îmbrăcat ca un ţăran din împrejurimile castelului Sairmeuse ieşi din rînduri.
