Porunca i-a fost ascultată. Trăsura, făcînd cale întoarsă, se îndepărtă, dar nu atît de repede încît Marie-Anne să n-o poată auzi pe domnişoara Blanche care striga :
— Ţine minte, Marie-Anne! Am să te fac să plăteşti scump insulta generozităţii tale!
285
* * *
Orele zburau.. Domnul Lacheneur plîngea de furie. Îi chemă la el pe Maurice şi pe Chanlouineau.
— Vă încredinţez comanda, le spuse el. Faceţi tot ce e posibil ca să
grăbiţi marşul nesăbuiţilor ăstora. Eu alerg la Croix-d'Arcy. E vorba de viaţa tuturor.
Distanţându-se la aproape cinci sute de metri înaintea trupei, desluşi în depărtare, pe drumul alburiu, două puncte negre care înaintau şi creşteau cu repeziciune.
Un nor trecu prin faţa ochilor lui cînd recunoscu doi dintre foştii ofiţeri care trebuiau să-i deschidă una din porţile oraşului, complici devotaţi, care urau Restauraţia la fel ca şi el.
— Ce s-a întîmplat?! strigă cu o voce deosebit de schimbată.
— Totul a fost descoperit! Maiorul Carini e arestat. În momentul în care puneam la punct ultimele măsuri ca să-1 surprindem pe ducele de Sairmeuse la el acasă, acesta şi-a făcut apariţia. Am fugit, dar el 1-a urmărit pe Carini, 1-a ajuns, 1-a prins de guler şi 1-a târât în fortăreaţă.
Lacheneur era zdrobit. Sinistra profeţie a abatelui Midon îi răsuna în urechi. Printr-o putere miraculoasă a voinţei, reuşi să pară calm ascunzîndu-şi frămîntarea din suflet.
— Partida nu e încă pierdută, zise el. Aşteptaţi oamenii pe care i-am devansat şi spuneţi-le simplu că v-am trimis ca să-i grăbesc.
Şi, înfundîndu-şi pintenii în pîntecul calului, îşi reluă cursa.
Acolo, la Croix-d'Arcy era acuzat. Cele două mii de ţărani care sosiseră rînd pe rînd la întîlnire erau indignaţi că nu-şi văd conducătorul.
— Unde este, îşi spuneau ei. Cine ştie dacă nu i s-a făcut frică în ultimul moment? Poate se ascunde în timp ce noi sîntem aici, riscîndu-ne pielea şi pâinea copiilor noştri?
Şi epitete îngrozitoare ca: trădător, agent provocator circulau din gură în gură, umplînd de mânie toate piepturile. Cîţiva conjuraţi erau de părere să se risipească, alţii, şi aceştia erau cei mai influenţi, voiau, dimpotrivă, să atace oraşul fără Lacheneur, şi asta pe loc, fără măcar să
aştepte momentul fixat pentru atac.
Toate deliberările fură întrerupte de galopul furios al unui cal.
286
La răscruce apăru o cabrioletă care se opri în mijlocul drumului. Doi oameni coborîră: baronul d'Escorval şi abatele Midon. Tăiaseră drumul şi ajunseseră înaintea lui Lacheneur. Credeau că sosesc la timp.
Dar vai!
Aici, la fel ca şi în landa de la Reche, toate eforturile lor, toate rugăminţile, ameninţările, se frînseră în faţa celei mai oarbe încăpăţînaţi.
— Am mers prea departe ca să mai putem da înapoi, strigă un proprietar din împrejurimi. Să atacăm şi să învingem, asta e singura noastră şansă de salvare. Cei care ezită sînt nişte laşi ; înainte!
Palizi, cu veşmintele în dezordine, cu vocea stinsă de oboseală şi de emoţie, domnul d'Escorval şi abatele Midon se încăpăţînară să-i urmeze pe conjuraţi. În cincizeci de minute aceştia străbătură distanţa care separa Croix-d'Arcy de Montaignac. În curând se văzu poarta cetăţii: cea pe care trebuiau s-o predea foştii ofiţeri.
Era ora unsprezece noaptea şi, totuşi, poarta era deschisă.
Oare acest lucru nu le dovedea conjuraţilor că prietenii lor dinăuntru sînt stăpînii oraşului şi că îi aşteaptă?
Înaintară deci fără nici o suspiciune, atît de siguri de succes, încît chiar şi cei care aveau puşcă nu se obosiră măcar s-o încarce.
Numai domnul d'Escorval şi abatele Midon presimţeau o catastrofă.
Coloana depăşise primele fortificaţii, capul ei ajunsese la podul mobil. Şi cînd unul dintre conjuraţi îşi făcu intrarea în piaţă, entuziasmul se transformă în delir.
Dar vai! În acel moment răsună un foc de pistol. Era un semnal, căci din toate părţile izbucniră o îngrozitoare salvă de împuşcături.
Trei sau patru ţărani se prăbuşiră loviţi de moarte. Ceilalţi se opriră
încremeniţi de uimire, încercînd să vadă de unde veneau împuşcăturile.
Strigătul unui fricos semăna panică :
— Sîntem vînduţi! Să se salveze cine poate!
Teama, o teamă nebună, puse stăpînire pe toţi aceşti oameni de treabă, încât o luară la goană în neştire, măturaţi la fel ca frunzele uscate de furtună.
287
CAPITOLUL 23.
Uimitoarele mărturisiri ale lui Chupin, ideea că Martial, moştenitorul numelui său, consipra poate alături de ţărani, arestarea atît de neprevăzută a unuia dintre conjuraţi, îl alarmară pe ducele de Sairmeuse.
Regăsindu-şi energia tinereţii, alergă la cazarmă şi în mai puţin de o jumătate de oră, cinci sute de infanterişti şi trei sute de vînători călare erau înarmaţi, cu cartuşiera plină de gloanţe.
