— Cu cine? Numeşte-1 pe descreieratul care a îndrăznit să te provoace.
— Pe legea mea că n-am să ţi-1 spun. Îi sînt recunoscător acelui băiat. Eram pe drumul mare, putea să mă omoare liniştit, şi mi-a oferit o luptă loaială. De altfel, e rănit mai grav decât mine.
— Toate astea nu sînt deloc plauzibile rosti ducele, mai ales după
asigurările care mi s-au dat în privinţa complicităţii tale.
— Aşa! Şi de către cine, mă rog? Fără îndoială de iscoada aia, de ticălosul de Chupin. Sînt uimit, domnule, că ezitaţi o secundă între cuvîntul fiului dumitale şi raportul acelui şnapan.
— Nu-1 vorbi de rău, marchize. Chupin este un om preţios. Fără el am fi fost luaţi prin surprindere. Prin el am aflat despre vastul complot urzit de Lacheneur. Da! Perspicacitatea dumitale, marchize, a fost înşelată
peste măsură. Ai fost tot timpul în casa aia şi n-ai bănuit nimic! Tatăl amantei dumitale conspiră, conspiră ea însăşi, şi dumneata rămîi orb. Ştii la ce-au fost întrebuinţate fondurile pe care le-ai dăruit cu atîta mărinimie acestor oameni? Ca să cumpere puşti, praf de puşcă şi gloanţe.
290
Ducele bombănea acum în voie. Încerca sa-şi persifleze fiul, dar se liniştise. Trudă zadarnică. Martial recunoştea că fusese tras pe sfoară, dar nici nu visa să se scandalizeze.
„Dacă Lacheneur ar fi prins, se gîndea el, dacă ar fi condamnat la moarte şi dacă eu l-aş salva, Marie-Anne nu va mai putea să-mi refuze nimic”.
CAPITOLUL 24
Descoperind misterul neâncetatelor absenţe ale lui Maurice, baronul d'Escorval ştiu să-şi ascundă durerea şi temerile faţă de soţia sa. Aşa că, fără să-i spună nimic, se duse să-1 roage pe abatele Midon să-1 însoţească
la Reche, la domnul Lacheneur.
Era deci explicabilă uimirea doamnei d'Escorval, cînd nu-i văzu apărînd nici pe soţul, nici pe fiul ei, deşi se făcuse ora cinei.
Mirarea i se transformă în nelinişte cînd i se aduse la cunoştinţă că
soţul ei plecase împreună cu abatele Midon, că înhămaseră în grabă, fără
să spună un cuvînt, şi că ieşiseră pe poarta din dos.
Servitorii îi împărtăşeau neliniştea. Drept, cumpăt, baronul era adorat de oamenii săi; toţi ar fi sărit în foci pentru el. Doamna d'Escorval avea în soţul ei o încredere totală, oarbă, de nediscutat, îl considera superior tuturor celorlalţi, impecabil, infailibil; ca să spunem aşa. Dacă
soţul ei organizase o conspiraţie însemna că aşa trebuia să procedeze.
Dacă se aventurase, o făcea pentru că spera să aibă sorţi de izbîndă.
Nerăbdătoare să afle totuşi ce se întîmplase, îl trimise pe grădinar la Sairmeuse cu porunca de a se informa cu abilitate şi de a se întoarce în grabă de îndată ce va afla vreo veste.
Acesta se întoarse pe la două, palid, înspăimîntat, plîngînd.
Dezastrul era cunoscut şi-i fusese relatat cu cele mai înspăimîntătoare exagerări. În timp ce grădinarul vorbea, doamna d'Escorval simţea că îşi pierde minţile. Îşi vedea fiul şi soţul morţi. Ba chiar mai rău, răniţi de moarte şi agonîzînd pe marginea drumului, când răsună galopul sacadat al unui cal obosit şi zgomotul roţilor unei trăsuri.
—Iata-i! strigă grădinarul, iată-i!
Doamna d'Escorval, urmată de servitori, se năpusti afară. Abatele 291
Midon şi Maurice săriseră jos şi ridicau un corp inert, întins de-a curmezişul pe perne. Impetuoasa energie a lui Marie-Anne nu mai putuse rezista la atîtea şocuri, ultima scenă o făcuse să se prăbuşească.
Doamna d'Escorval n-avea cum s-o recunoască pe domnişoara Lacheneur sub veşmintele-i bărbăteşti. Văzu numai că soţul ei nu se află
acolo şi se simţi cuprinsă de-un fior de moarte.
— Tatăl tău, Maurice, zise ea cu o voce înăbuşită, unde e tatăl tău?
Pînă în acel moment Maurice şi parohul din Sairmeuse se legănaseră
în speranţa că domnul d'Escorval se întorsese înaintea lor. Maurice se clătină atît de tare, încît aproape că lăsă să-i scape preţioasa povară.
Abatele înainta spre baroană.
— Domnul baron nu va întîrzia să sosească, doamnă, rosti el la întîmplare. Veniţi, adăugă, trăgînd-o pe baroană spre casă. Și tu, de asemenea, Maurice, vino!
Doamna d'Escorval îl urmă pe parohul din Sairmeuse cu pasivitatea mută şi docilă a oamenilor aflaţi pradă marilor dureri. Cînd trecu însă
pragul salonului tresări, readusă brusc la realitate. Tocmai o observase pe Marie-Anne pe canapea, unde o aşezaseră servitorii.
— Domnişoara Lacheneur! bîigui ea. Aici, îmbrăcată astfel! Moartă!
Căci puteai s-o crezi moartă, cînd o vedeai atît de ţeapănă, de îngheţată şi de palidă. Obrazul ei atît de frumos părea de piatră, buzele albe erau întredeschise peste dinţii care se strîngeau convulsiv. Părul ei negru şi lung se desfăcuse şi se răspîndise bogat şi minunat pe umeri, ajungînd pînă la pămînt.
— Nu e decît un leşin uşor, declară abatele, după ce o examina pe Marie-Anne, nu va întîrzia să-şi revină.
Doamna d'Escorval privea cu pupilele dilatate de spaimă.
Abatele Midon continuă pe un ton liniştitor :
