— De ce sînteţi disperată, doamnă? Fiul dumneavoastră e în siguranţă. Soţul dumneavoastră nu va fi compromis.
Şi în cîteva cuvinte, cu o rară precizie, îi explică rolul baronului şi al său în timpul acestei funeste seri.
— Vă cred, părinte. Dar ştiu de asemenea că toţi sătenii sunt încredinţaţi că soţul meu îi comandă pe ţăranii răsculaţi. O cred şi o spun.
Dacă a fost făcut prizonier va fi tradus în faţa Curţii tribunalului special.
292
N-a fost el prietenul împăratului? Asta e o crimă. Va fi judecat şi condamnat la moarte.
La aceste ultime cuvinte, Maurice se prăbuşi pe covor, în genunchi şi, ascunzîndu-şi faţa în mîini, strigă :
— Ah! L-am ucis pe tata! El nu ştia de existenţa acestei conspiraţii, dar eu ştiam! Voiam să reuşească pentru că de succesul ei depindea fericirea vieţii mele.
Lămurit de cuvintele doamnei d'Escorval şi de mărturisirea lui Maurice, abatele Midon înţelegea acum totul şi întrevedea clar îngrozitorul pericol de care erau ameninţaţi baronul şi fiul lui.
Cum să ocoleşti acest pericol? Alergă la uşa salonului şi îi chemă pe servitorii adunaţi pe scară:
— Ascultaţi-mă atent, li se adresă el cu tonul poruncitor pe care-1
dă certitudinea unui pericol apropiat, şi amintiţi-vă că de discreţia voastră
depinde, poate viaţa stăpînilor voştri. În mai puţin de o oră soldaţii care îi urmăresc pe fugari vor fi aici. Pentru toată lumea eu am plecat cu baronul şi m-am întors singur. Nimeni n-a văzut-o pe domnişoara Lacheneur. O să-i căutăm o ascunzătoare. Dacă soldaţii vă vor întreba, străduiţi-vă să-i încredinţaţi că domnul Maurice n-a ieşit în seara asta. Vom pretexta, ca să
ne justificăm neliniştea, absenţa domnului baron şi o indispoziţie foarte gravă a doamnei baroane, căci doamna se va culca, evitînd astfel un interogatoriu posibil. Iar tu, Maurice fugi, schimbă-ţi hainele şi mai ales spală-ţi bine mîinile, parfumează-le chiar la sfîrşit.
Cu toate că era departe de a-şi fi revenit, Marie-Anne fu condusă
într-o mică încăpere de la mansardă. Doamna d'Escorval se retrase în camera ei, servitorii plecară în camera de serviciu. Maurice şi abatele Midon rămaseră singuri în salon, tăcuţi, neliniştiţi.
Clopotul de la intrare fu tras cu violenţă.
O voce puternică comanda :
— Stai! Pe loc repaus!
Împinsă cu brutalitate, uşa salonului se deschise.
Intră un tînăr în uniformă de căpitan de grenadiri din legiunea Montaignac. Părea să aibă mai puţin de douăzeci şi cinci de ani, era înalt, slab, blond, cu ochi albaştri şi cu o mică mustaţă subţire. Întreaga sa persoană trăda căutarea unei eleganțe exagerate pînă la ridicol.
293
În spatele lui, în umbra de pe palier, se vedeau strălucind armele mai multor soldaţi.
— Cine e stăpînul casei? întrebă el.
— Domnul baron d'Escorval, tatăl meu, care lipseşte acum, răspunse Maurice.
— Unde e?
Abatele Midon se ridică.
— Auzind despre dezastruoasa răzmeriţă din seara asta, răspunse el, domnul baron şi cu mine ne-am dus să le vorbim ţăranilor răsculaţi, ca să-i convingem să renunţe la o încercare nesăbuită. N-au vrut să ne asculte.
Cînd a început deruta, am fost despărţit de domnul d'Escorval, m-am întors singur aici, foarte neliniştit, şi îl aştept.
— Nu-i rău imaginat! rosti căpitanul. Numai că nu cred o iotă din minciuna asta gogonată. La drept vorbind, nu ştiu ce mă reţine să vă
arestez.
Ceea ce îl reţinea era haina de preot, atotputernică în timpul Restauraţiei.
— Câţi stăpîni sînt aici, continuă el să-1 interogheze pe Maurice.
— Trei. Tata, mama, care e acum bolnavă, şi cu mine.
— N-aţi ascuns pe nimeni în seara asta?
— Pe nimeni.
— Caporal Bavois! strigă căpitanul.
Acesta era unul din vechii soldaţi care, timp de cincisprezece ani, îl urmaseră pe împărat de-a curmezişul Europei. Doi ochi mici, cenuşii, extraordinari, îi luminau obrazul tăbăcit, tăiat în două de un nas uriaş şi ascuţit care se îndoia ca un cîrlig deasupra unei mustăţi mari, stufoase.
— Bavois, comandă ofiţerul, ia şase oameni şi percheziţionează
casa de sus pînă jos. Dacă există o ascunzătoare, descopere-o, dacă cineva e ascuns, adu-1 încoace.
