Ordonă să se lase deschisă una din porţile fortăreţei şi, ascunzînd o parte din infanterişti în spatele primelor întărituri, se instala la o altă
poartă, de unde vedea perfect drumul şi putea să aleagă momentul în care să dea semnalul de deschidere a focului.
Ciudat lucru totuşi. Din patru sute de gloanţe trase de la mai puţin de douăzeci de metri asupra unei mulţimi de o mie cinci sute de oameni, numai trei căzură morţi.
Mai umani decît comandantul lor, aproape toţi soldaţii îşi descărcaseră puştile în aer.
Exista un om care la fiecare împuşcătură era, ca să spunem aşa, lovit de moarte. Lacheneur.
Aplecat pe gîtul calului său, gâfâind, mistuit de temeri, se apropia în pas întins de Croix-d'Arcy, cînd trosnetul împuşcăturilor dinspre Montaignac ajunse la el. Lacheneur înţelese totul; ghici sîngeroasa înfruntare şi îşi imagină cum toţi ţăranii care se ridicaseră la chemarea lui erau ciuruiţi de gloanţe de la doi paşi.
În sfîrşit, îi zări pe fugari.
— Laşilor, vocifera el, trădătorilor! Fugiţi şi sînteţi zece contra unu.
Unde fugiţi? Acasă? Nesăbuiţilor, acolo îi veţi găsi pe jandarmi ca să vă
ducă la eşafod. Nu e mai bine să muriţi cu arma în mînă? Urmaţi-mă! Mai putem încă învinge. Vă aduc întăriri, două mii de oameni.
Vreo sută de conjuraţi, dintre cei mai viteji şi mai compromişi, îl înconjurară. Printre ei se afla abatele Midon, mohorât, disperat. O
busculadă îl despărţise de domnul d'Escorval şi de-atunci nu-1 mai văzuse.
Ce se întîmplase cu baronul? Fusese prins sau omorît?
În sfîrşit sosi la întîlnire ceea ce mai rămăsese din coloana încredinţată lui Chanlouineau şi lui Maurice. Din cinci sute de oameni 288
care o formau la plecarea din Sairmeuse, rămăseseră cincisprezece, socotindu-i şi pe cei doi ofiţeri în retragere.
Brusc, Chanlouineau îl trase deoparte pe Maurice şi îi spuse :
— Datoria dumneavoastră, domnule, este s-o salvaţi pe Marie-Anne, plecaţi, duceţi-o de aici. N-aveţi dreptul să vă lăsaţi omorât aici, viaţa dumneavoastră aparţine femeii care vi s-a dăruit. Ceea ce s-a întîmplat, s-a întîmplat. N-a fost nici vina dumneavoastră, nici a ei.
Lacheneur a fost un tată rău. A existat o zi.. în care am fost sigur cum stau lucrurile şi în care am vrut să mă omor sau să vă omor. Plecaţi.. Acum, cînd am să mor la fel ca Lacheneur, trebuie să rămînă cineva cu Marie-Anne. Juraţi-mi că vă veţi căsători cu ea.
Fu întrerupt de împuşcături; soseau soldaţii ducelui de Sairmeuse.
Fără să mai spună vreun cuvînt, Chanlouineau o ridică pe Marie-Anne în braţele sale puternice şi o duse pînă la trăsura pe care o păzea abatele Midon.
— Urcaţi, părinte, porunci el, şi ţineţi-o bine pe Marie-Anne. Acum, domnule Maurice, e rândul dumneavoastră.
Soldaţii domnului de Sairmeuse puseseră stăpînire pe răspîntie.
Zărind un grup în întuneric, se apropiau în goană. Atunci viteazul ţăran, apucîndu-şi puşca de ţeavă şi manevrînd-o ca pe-o măciucă, aţinu calea duşmanului, dîndu-i timp lui Maurice să se năpustească lîngă Marie-Anne, să ia hăţurile şi să dea bice calului care porni în galop.
Lacheneur rămăsese în acelaşi loc, nemişcat, sub gloanţe.
În acest moment suprem trecutul îi apăru ca într-o străfulgerare. Se văzu aşa cum era şi se judecă singur. Ura îl dusese la crimă. I se făcu scârbă de umilinţa pe care i-o impusese fiicei sale. Se blestemă pentru toate minciunile de care abuzase faţă de aceşti oameni de treabă care se duseseră la moarte. Jurîndu-se să nu supravieţuiască dezastrului, sfîşiat de remuşcări, disperat, nebun de durere şi de furie neputincioasă, nu văzu alt refugiu decît moartea. Putea s-o aştepte, căci se apropia, dar îi plăcu mai mult să-i alerge în întâmpinare. Îşi luă calul, strînse frâul şi pintenii şi se aruncă asupra soldaţilor.
Şocul a fost brutal, rîndurile se împrăştiară şi, timp de o clipă urmă
o încăierare furioasă.
Curînd însă calul lui Lacheneur cu pieptul spintecat de baionete, se 289
cabră, se răsturnă, tîrîndu-şi călăreţul după el. Iar soldaţii trecură, neştiind că sub cadavrul calului stăpînul se zbătea fără să fie rănit. Dar ce se întâmplase cu Martial?
Ducele de Sairmeuse tresări de bucurie cînd fu anunţat că fiul lui sosise de un sfert de oră. Se duse în camera acestuia, dar uşa era încuiata pe dinăuntru. Bătu.
— Cine e? întrebă Martial.
— Eu! Deschide!
Martial trase zăvorul.
Domnul de Sairmeuse intră şi ceea ce văzu îl făcu să se-nfioare. Pe masă era un lighean plin de sînge şi Marţial, gol pînă la brîu, îşi spăla o rană mare pe care o avea puţin deasupra sânului drept.
— Te-ai bătut! exclamă ducele cu voce sugrumată.
— Da!
— Prin urmare faci parte din. .
— Din ce să fac parte?
— Din conjuraţia mizerabililor ălora de ţărani.
— Cîtuşi de puţin! Am fost pur şi simplu obligat să accept un duel.
