— Marie-Anne! strigară în acelaşi timp abatele şi baronul, stupefiaţi.
— Da, eu! răspunse fata, scoţîndu-şi pălăria care îi ascundea în parte obrazul. Eu care împart primejdia cu cei ce-mi sunt dragi. Sfaturile dumneavoastră vin prea tîrziu. Înainte de două ore, la răspîntia Croix-d'Arcy, la o leghe de Montaignac, unde e fixată întîlnirea generală, se vor afla o mie cinci sute de oameni, a căror comandă trebuie s-o ia tatăl meu.
Credeţi că el îi va lăsa fără conducător pe aceşti oameni pe care i-a smuls din căminele lor? Lăsaţi-l să treacă domnilor, fiecare minut pe care ne faceţi să-l pierdem va costa probabil viaţa unui om. Şi noi, prietenii înalte.
Aclamaţii puternice îi răspunseră, şi mica trupă se năpusti să
traverseze landa. Domnul d'Escorval era consternat, dar nu-şi putea lăsa fiul, pe care îl observă în rânduri, să plece astfel.
— Maurice! strigă el. N-o să-i urmezi pe aceşti oameni fără minte.
— Vai, tată, nu pot să te ascult. M-am înrolat.. Am jurat. . preiau Comanda după Lacheneur.
— Fiule! reluă domnul d'Escorval. Copil nefericit! Te-ndrepţi spre 283
moarte. . spre moarte sigură. Şi mama ta, Maurice, o uiţi pe mama ta?
— Mamei mele, răspunse el, o să-i placă mai mult să-şi plîngă fiul mort, decît să-l păstreze lângă ea, dezonorat, stigmatizat de laşitate şi trădare. Adio, tată!
Domnul d'Escorval întinse braţele, îl strînse la piept pe acest fiu atât de iubit, ca şi cînd ar fi fost pentru ultima oară.
— Adio! murmură el. Adio!
Deodată îşi reveni.
— Ne mai rămîne o speranţă, abate, strigă el. Alergînd la Escorval şi înhămînd în grabă o cabrioletă, putem ajunge înaintea conjuraţilor la Croix-d'Arcy. Îi vom convinge pe aceşti bieţi rătăciţi să se întoarcă la casele lor.
Şi plecară în goană.
CAPITOLUL 22.
Clopotul din Sairmeuse suna ora opt cînd domnul Lancheneur şi ai săi părăseau landa de la Reche.
O oră mai tîrziu, la castelul Courtomieu, domnişoara Blanche termina cina şi cerea trăsura ca să se ducă la tatăl ei, la Montaignac.
Întîmplări deosebite explicau această călătorie.
Trecuseră şase zile de cînd Martial nu apăruse pe la Courtomieu, şi domnişoara Blanche era pe jumătate nebună de durere și furie.
„Fără îndoială e lângă cealaltă, îşi spunea ea. E la genunchii acelei mizerabile Marie-Anne... amanta lui.”
Spunea astfel, sfîrşind prin a crede calomniile pe care ea însăşi le inventase. Voia ca taică-său să-1 constrîngă pe Lacheneur să părăsească
ţinutul.
„În sfîrşit, îşi spunea ea, voi fi scutită astfel de prezenţa acestei destrăbălate, a acestei neruşinate! Vom vedea dacă va avea îndrăzneala s-o urmeze! Oh nu, nu va îndrăzni!”
Abia la o leghe depărtare de Sairmeuse atenţia îi fu abătută de la aceste gînduri. De departe se auzeau strigăte, care la fiecare cotitură a drumului deveneau tot mai distincte.
— Trebuie să fie vreo nuntă, zise vizitiul dînd bice cailor.
284
Dar nu era nici o nuntă, ci chiar trupa lui Lacheneur care se mărise cu detaşamente din patru sau cinci comune, ridicându-se cam la cinci sute de oameni.
De două ore Lacheneur ar fi trebuit să fie la Croix-d'Arcy. Călare, în mijlocul acestei trupe, simţea cum i se albeşte părul de nelinişte. Numai conducătorii : Maurice, Chanlouineau, Jean, Marie-Anne şi vreo douăzeci de foşti soldaţi îi înţelegeau şi-i împărtăşeau disperarea. Ştiau ce riscă în acest teribil joc în care intraseră.
Dar deodată, întreaga mulţime se opri. Cîţiva, întorcând capul, văzură lucind felinarele de la trăsura domnişoarei de Courtomieu. Sosea în trap întins şi ajunse coloana cînd un uriaş strigăt o salută.
Domnul de Courtomieu, ahtiat după cîştig, îşi făcuse mai mulţi duşmani decît ducele de Sairmeuse. Toţi ţăranii care aveau mai mult sau mai puţin motiv să se plîngă de rapacitatea lui erau încîntaţi de ocazia ce se ivise, ca să-1 facă să tragă o spaimă cumplită.
Mare le-a fost decepţia cînd, odată portiera deschisă, n-o văzură
înăuntru decît pe domnişoara Blanche şi pe mătuşa Medie, care scotea strigăte ascuţite.
Domnişoara de Courtomieu nu era lipsită de curaj.
— Cine sînteţi, întrebă ea cu îndrăzneală, şi ce vreţi?
— Veţi afla mîine, răspunse Chanlouineau, care înaintase. În seara asta sînteţi prizoniera noastră. Iertaţi-mă, dar trebuie să coborîţi. Nu-i aşa, domnule d'Escorval?
— Iar eu declar că nu voi coborî, zise domnişoara Blanche.
Smulgeţi-mă de aici, dacă îndrăzniţi!
Ar fi îndrăznit, desigur, de n-ar fi fost Marie-Anne, care îi opri pe mai mulţi ţărani gata să se repeadă.
— Domnişoara se va întoarce din drum, porunci ea, doi oameni o vor însoţi.
