Domnul d'Escorval nu putu să nu remarce lungile absenţe ale fiului său şi, supraveghindu-1, se încredinţa că Lacheneur îl „încorporase" .
Cuprins de teamă, se hotărî să se ducă deândată, fără să-1 prevină pe 279
Maurice, să-1 vadă pe vechiul prieten, dar prevăzînd un nou eşec, îl rugă
pe abatele Midon să-1 însoţească.
Un spectacol ciudat îi aştepta cînd ieşiră din pădure.
Se însera, dar lucrurile se mai puteau încă desluşi.
În faţa casei lui Lacheneur se afla un grup de vreo douăsprezece persoane, şi Lacheneur le vorbea.
Curând, în mîna lui străluci un chibrit: el aprinse o torţă şi o aruncă
pe acoperişul de paie al cocioabei sale, strigînd din răsputeri.
— Zarurile au fost aruncate! Iată dovada că nu voi da înapoi.
Cinci minute mai tîrziu, casa era în flăcări.
În depărtare se văzu luminîndu-se o fereastră a fortăreţei din Montaignac, care se aprinse ca un far, şi tot orizontul se înroşi de lumina incendiilor. Era răspunsul la semnalul lui Lacheneur.
CAPITOLUL 20.
Bătrîni aproape, încercaţi de toate furtunile vremii lor, avînd milioane, posedînd cele mai somptuoase locuinţe din regiune, ducele de Sairmeuse şi marchizul de Courtomieu n-ar fi trebuit să mai aspire decît la liniştea căminului familial. Dar n-a fost aşa..
Numiţi, unul comandant al forţelor armate, celălalt preşedinte al Curţii Tribunalului Special din Montaignac, îşi părăsiră castelele ca să se instaleze de bine de rău la oraş.
Vanitatea lor senilă era astfel satisfăcută.
Era momentul acelei perioade dureroase a Restauraţiei, care a rămas în memoria tuturor sub numele de Teroarea Albă.
Represaliile se practicau în mod deschis, răzbunările erau satisfăcute în plină zi, urile personale şi înspăimîntătoarea rapacitate îşi găseau adăpost sub mantaua ranchiunelor politice.
În acea zi de 4 martie 1816, ducele de Sairmeuse se aşezase la masă
cînd din vestibul se auzi zarvă. Se ridică, dar uşa se deschise în acelaşi timp şi un om cu răsuflarea tăiată năvăli înăuntru.
Era Chupin, bătrînul pungaş, ridicat de domnul de Sairmeuse la funcţia de paznic de vânătoare.
— Ce s-a-ntîmplat? îl întrebă ducele.
280
— Vin, monseniore! strigă Chupin. Sunt pe drum!
— Cine? Cine anume?
Drept răspuns bătrînul pungaş îi întinse o copie a scrisorii întocmite de Martial la dictarea lui Chanlouineau.
— Ce-i cu asta? întrebă ducele.
Chupin îşi smulgea părul.
— Sînt pe drum! repeta el. Vorbesc de ţărani... Ei cred că or să
cucerească Montaignacul, că or să o alunge pe Majestatea-sa Ludovic al XVIII-lea şi o să-1 aducă pe celălalt.
— Câţi sunt?
— Ştiu eu, domnule. . Poate două mii, poate zece.
— Toţi oamenii din oraş sînt alături de noi.
— Nu, domnule, nu! Au aici complici; toţi ofiţerii din timpul Imperiului îi aşteaptă ca să le întindă mâna.
— Cine sînt capii?
— Lacheneur, abatele Midon, baronul d'Escorval. .
— Ajunge, strigă ducele.
Sună de să strice soneria; un valet îşi făcu apariţia.
— Cineva să încalece şi să meargă să-i spună fiului meu să
gonească pînă aici într-un suflet.
