Păstră aşadar tot restul zilei o tăcere mohorîtă. Făcîndu-se ora cinei, se aşeză la masă, dar îi fu imposibil să înghită vreo îmbucătură şi ceru permisiunea părinţilor să se retragă.
Nenorocitei mame îi îngheţă tot sîngele în vine la ideea că fiul ei s-ar putea gîndi la sinucidere.
Urcă în camera lui, întredeschise încet uşa şi se uită. .
Maurice era la fereastră, privind, cu capul în mîini. Cu toate că nu 236
răsărise luna, noaptea era luminoasă şi pe deasupra uşoarei ceţe alburii care însoţea cursul rîului Oiselle, băiatul vedea silueta impunătoare a castelului Sairmeuse, cu turnuleţele şi acoperişurile lui dantelate.
De la fereastra sa, vedea altădată ferestrele camerei în care locuia Marie-Anne şi inima îi bătea mai tare cînd le vedea luminîndu-se.
Unde era ea acum? Ce făcea la ora asta? Plîngea, desigur..
La acest gând inima sărmanului Maurice se frîngea.
Puţin după miezul nopţii văzu aprinzîndu-se brusc luminile la castel.
Ducele şi fiul său se întorseseră după cina sărbătorească de la marchizul de Courtomieu şi, înainte de a se culca, vizitau această magnifică reşedinţă
unde trăiseră străbunii lor. Domnul de Sairmeuse nu-i mai trecuse pragul de douăzeci şi doi de ani, iar Martial n-o cunoştea deloc.
Maurice văzu lumina alergînd de la un etaj la altul, dintr-o cameră în alta, şi, în sfîrşit, ferestrele camerei lui Marie-Anne se luminară şi ele.
La acest spectacol nefericitul nu-şi putu reţine un strigăt de mînie.
Nişte bărbaţi, nişte străini intimi în acest sanctuar al unei fecioare în care el nu îndrăznea să pătrundă nici cu gîndul.
Niciodată pînă în seara aceea Maurice n-ar fi putut să creadă că
poate urî atît de mult pe cineva cum ura această familie de Sairmeuse.
Trezindu-se înainte de a se crăpa de ziuă, se plimbă prin parc, temîndu-se şi aşteptînd în acelaşi timp momentul în care avea să i se hotărască soarta.
În sf îrşit, cum sună ora unsprezece, plecă.
Landa de la Reche fiind situată de cealaltă parte a rîului Oiselle, Maurice trebuia să traverseze rîul printr-un loc unde se afla un bac, la o bătaie de puşcă de Escorval. Ajuns pe mal dădu acolo de vreo şase sau şapte ţărani, bărbaţi şi femei, care-1 aşteptau pe luntraş. Aceştia discutau fără să-1 fi observat pe Maurice. Băiatul ascultă ce vorbeau.
— E adevărul adevărat, zicea un flăcău solid, vesel. Am auzit chiar eu din gura lui Chanlouineau, aseară. Nu mai putea de fericire. „Vă invit pe toţi la nuntă! striga el, mă însor cu fiica domnului Lacheneur, s-a hotărît."
Această veste uluitoare îl izbi pe Maurice ca o lovitură de ciomag în moalele capului.
— De altfel, continuă flăcăul cel zdravăn, se ştie că de mult timp e 237
îndrăgostit de ea. Trebuia să-i vezi ochii atunci cînd o întîlnea : jăratic, ce mai! Slăbise din cauza asta. Atîta vreme cît taică-său trăia pe picior mare, n-a îndrăznit să spună nimic, dar de îndată ce-a aflat că s-a prăbuşit, i s-a destăinuit şi au ajuns să se înţeleagă.
Recunoscîndu-1 pe fiul domnului d'Escorval ţăranii se ruşinară.
Maurice încercă să le mai pună întrebări, dar nu i se răspunse decît cu neghiobii şi lucruri vagi.
— Marie-Anne se căsătoreşte cu Chanlouineau! repeta el. E
imposibil! E imposibil!
CAPITOLUL 9.
Landa de la Reche, unde Marie-Anne îi promisese lui Maurice să se întîlnească, îşi datorează numele naturii solului aspru şi potrivnic. Nimic nu creşte aici. Câţiva stejari piperniciţi se înalţă din loc în loc pe deasupra unor arbuşti spinoşi şi sfrijiţi.
Dar pădurea care se află în josul landei prosperă. Brazii cresc drepţi şi puternici. În timpul iernii apele cară în cîteva cute ale terenului destul humus ca să poată hrăni ciclamele sălbatice şi caprifoiul ai cărui cercei se agaţă de crengile învecinate.
Ajungînd în această pădure, Maurice se uită la ceas. Arăta douăsprezece. Crezuse că o să întîrzie şi iată că sosise cu o oră mai devreme. Se aşeză pe un pietroi, de unde i se dezvăluia toată priveliştea cîmpiei, şi aşteptă.
Vremea era minunată, aerul încins. Soarele de august, cu toată
puterea lui, încălzea nisipul şi pîrjolea iarba rară, apărută după ultimele ploi. Era o linişte adîncă, aproape înspăimîntătoare. Nici un zgomot pe cîmpie, nici un bîzîit de insectă, nici o adiere de vînt prin arbori. Totul aţipise. Acest calm al naturii, care contrasta atît de violent cu tumultul din inima sa, era o binefacere pentru Maurice. Momentele de singurătate îi permiseră să-şi vină în fire, să-şi adune gîndurile.
Abia de cînd auzise discuţia ţăranilor înţelesese grozăvia situaţiei în care se afla domnul Lacheneur. Aruncat brusc din sferele înalte ale societăţii unde ajunsese, nu găsea în rîndul celor de jos decît ură, neîncredere şi dispreţ.
238
Totuşi de ce să-şi dea Lacheneur fiica după un ţăran analfabet? Din calcul? Nu, pentru că respinsese o alianţă de care ar fi fost mîndru în timpul cînd se bucura de prosperitate. Din orgoliu, atunci? Probabil că nu voia să se spună că datorează ceva ginerelui său.
În sfîrşit, în susul drumului care traversează landa apăru o femeie : Marie-Anne. Maurice se ridică, dar temîndu-se de vreo privire indiscretă
nu îndrăzni să părăsească umbra arborilor.
Marie-Anne avea probabil nişte temeri asemănătoare, căci alerga aruncînd priviri neliniştite în toate părţile. În sfîrşit, ajunse în pădure; băiatul se grăbi s-o întîmpine şi îi luă mîna pe care o duse la buze.
— Am venit, Maurice, începu ea, pentru că n-am putut să suport ideea că eşti neliniştit. În acest moment trădez încrederea tatălui meu.
