Şi pe dată poveşti scena din prezbiteriu cu precizia brutală a faptelor petrecute. Baronul asculta încremenit de uimire.
Rezemat de uşă, palid ca un mort, Maurice făcea cele mai teribile şi inutile eforturi să-şi reţină lacrimile de durere şi de furie.
Ah.. dacă ar fi bănuit acest lucru cînd Martial fusese în faţa lui, la îndemînă, l-ar fi făcut pe fiu să plătească scump purtarea odioasă a tatălui.
Cînd domnul Lacheneur termină, Domnul d'Escorval îi întinse mîna.
Nenorocitul tresări atingînd această mînă loială care i se întinsese.
— Dacă tatăl meu n-ar fi înapoiat Sairmeuse, şopti îndărătnica Marie-Anne, n-ar fi fost decît un depozitar necinstit, un hoţ. Şi-a făcut datoria.
— E adevărat ce spuneţi, domnişoară, zise baronul d'Escorval, dar cînd veţi avea vîrsta şi experienţa mea veţi şti că îndeplinirea unei datorii este, în unele împrejurări, un eroism de care puţini oameni sînt capabili.
229
Domnul Lacheneur se îndreptă.
— Ah! cuvintele dumneavoastră îmi fac bine, domnule baron, acum sînt mulţumit că am procedat astfel.
— Şi acum, dragă prietene, întrebă domnul d'Escorval, ce atitudine vă propuneţi să aveţi faţă de domnii de Sairmeuse?
— Nu vor mai auzi vorbindu-se de mine, cel puţin cîtva timp de acum înainte. Nu vreau să mai am nimic comun cu aceşti nobili aducători de nenorocire. Nici măcar nu voi trimite să mi se aducă de la castel hainele mele sau ale fiicei mele. Dacă vor binevoi să le păstreze, cu atît mai bine! Cu cît comportarea lor faţă de mine va fi mai josnică, mai infamă, mai mîrşavă, cu atît voi fi mai satisfăcut.
— Aş înţelege hotărîrea dumneavoastră, domnule, i se adresă
baroana, dacă aţi fi singur pe lume, dar aveţi copii.
— Doamnă, fiul meu are optsprezece ani, e sănătos şi i-am dat o educaţie bună. Se va descurca singur la Paris, numai dacă nu va prefera să
mă ajute aici.
Domnul d'Escorval crezu că trebuie să intervină.
— Ce se va alege de dumneata şi de fiica dumitale?
— Oh! răspunse Lacheneur, nu sîntem chiar atît de săraci cum am spus, am exagerat. Mai sîntem încă proprietari. Anul trecut bătrîna mea verişoară care a murit a numit-o pe Marie-Anne moştenitoarea tuturor bunurilor sale. O cocioabă sărăcăcioasă mai sus de landa de la Reche, cu o mică grădină în faţă şi cîteva prăjini de teren prost. Eu voi cultiva legume, iar Marie-Anne se va duce să le vîndă.
Vorbea oare serios?
Maurice crezu acest lucru, căci înainta brusc în mijlocul salonului.
— Asta nu se va întîmpla, domnule Lacheneur, strigă el. Nu, asta nu se va întîmpla, pentru că eu o iubesc pe Marie-Anne şi v-o cer de soţie.
230
CAPITOLUL 6.
De mulţi ani Maurice şi Marie-Anne se iubeau. Copii, se jucaseră
împreună sub copacii falnici şi umbroşi ai castelului Sairmeuse şi pe aleile parcului d'Escorval. Alergaseră după fluturi, aruncaseră pietricele strălucitoare în nisipul rîului, sau se rostogoliseră în fîn, în timp ce mamele lor se plimbau prin lunca rîului Oiselle.
Cînd doamna Lacheneur muri, doamna d'Escorval o plînse ca pe o soră preferată.
Din acel moment ataşamentul lui Maurice deveni mai serios.
Niciodată însă îndrăzneala lui nu depăşise o strîngere de mînă furişă.
Niciodată Marie-Anne nu s-ar fi încumetat la mai mult decît în această
dimineaţă, cînd îşi condusese prietenul.
Părinţii nu puteau să nu ştie despre această tandreţe reciprocă, ce se consuma în tăcere, şi dacă se făceau că nu văd nimic e pentru că nu le încurca cu nimic planurile.
Aşadar, fără ca vreodată să se fi făcut vreo aluzie directă sau întîmplătoare, alianţa dintre cele două familii era în principiu stabilită.
Şi totuşi, la impetuoasa şi neaşteptata declaraţie a lui Maurice, în salon se produse o mişcare plină de uimire. Vorbind, acesta îşi păstrase sîngele rece ca s-o observe pe Marie-Anne.
Roşind tulburată, ea îşi întorsese pe jumătate capul, probabil ca să-şi ascundă lacrimile care îi şiroiau pe faţă, lacrimi de recunoştinţă şi de bucurie. Dragostea bărbatului pe care îl iubea ieşise învingătoare dintr-o încercare pe care multe moştenitoare ar fi socotit-o imprudentă.
Maurice continuă :
— Domnule, nu l-am întrebat pe tatăl meu, dar ştiu cît mă iubeşte şi cît vă stimează pe dumneavoastră. Cînd este în joc fericirea vieţii mele nu poate să nu dorească decît ceea ce îmi doresc eu. Trebuie să mă înţeleagă, el care s-a căsătorit cu mama, fără nici o dotă.
— Te aprob, fiule, zise domnul d'Escorval cu voce gravă, te-ai comportat ca un om cumsecade.
Se întoarse spre domnul Lacheneur şi continuă :
— Dragă prietene, îţi cer mîna fiicei tale, Marie-Anne, pentru fiul meu.
