Abia acum două ore i-am jurat să nu te mai văd niciodată. Înţelegi, niciodată. Am venit, continuă ea, numai pentru că nu trebuie, pentru liniştea ta şi a mea, nu trebuie să mai rămînă în inima ta umbra vreunei speranţe! Am vrut să te văd pentru ultima oară şi să-ţi spun acest lucru. Să
avem curaj, Maurice.. Pleacă, părăseşte Escorval, uită-mă..
— Să te uit Marie-Anne, strigă nefericitul, să te uit!
Căută privirea prietenei sale şi, întîlnind-o, adăugă încet :
— Aşadar, tu mă vei uita?
— Eu sînt femeie, Maurice..
— Nu asta am aşteptat, rosti el. Sărman neghiob. Mi-am spus că vei şti să găseşti în inima ta acele accente la care inima unui părinte n-ar putea rezista.
Fata roşi uşor, ezită şi spuse :
— M-am aruncat la picioarele tatălui meu, dar el m-a respins. Ai înţeles, Maurice? Ei bine, vei afla tot adevărul. Ştiu acum motivul refuzului tatălui meu. Nu-1 căuta pe tata. Dacă, tulburat de rugăminţile tale, îşi va da consimţămîntul, voi avea îngrozitorul curaj să te refuz eu!
Maurice era atît de înfuriat încît nu înţelese nimic din acest răspuns.
îşi pierdu capul şi, fără să-şi dea seama cît de îngrozitor o jignea pe această femeie pe care o iubea atît de mult, strigă:
— Refuzi să-ţi dai consimţămîntul din cauza lui Chanlouineau? Se spune peste tot că în curînd vei fi soţia lui..
Marie-Anne fu cuprinsă de un tremur ca şi cînd ar fi fost rănită.
239
— Trebuie să mă cobor într-atît încît să mă justific? întrebă ea.
Trebuie oare să-ţi spun că dacă bănuiesc ce-au putut să pună la cale tatăl meu şi Chanlouineau, pe mine nu m-au întrebat? Trebuie să-ţi spun că
există sacrificii peste puterile omeneşti? Fie. Am găsit în mine destul devotament ca să renunţ la bărbatul pe care mi-1 alesesem. Voi şti să fiu hotărîtă şi să nu accept un altul.
Maurice îşi lăsă capul în jos, fulgerat de aceste cuvinte vibrante, orbit de expresia sublimă de pe faţa fetei.
— Oh! iartă-mă, bolborosi el, iartă-mă!
Căută o idee salvatoare şi, crezînd c-o găseşte, strigă :
— Trebuie să fugim, să plecăm chiar acum, fără să ne mai uităm înapoi. Putem trece frontiera înainte de a se înnopta.
Marie-Anne îl opri cu o singură privire.
— Să fugim! zise ea mustrător, să fugim? Tu, Maurice, mă sfătuieşti acest lucru. Cum? Nefericirea îl loveşte cu puteri îndoite pe bietul meu tată, iar eu să adaug suferinţelor lui disperarea şi ruşinea! Poţi să fugi din castelul unui tată bogat şi fericit, dar nu părăseşti coliba unui tată disperat şi sărac. Lasă-mă, Maurice. Pleacă! Pleacă şi spune-ţi că nu trebuie să fii foarte nefericit o dată ce ai conştiinţa datoriei împlinite.
Maurice vru să răspundă, dar un trosnet de ramuri uscate îl făcu să
întoarcă capul. La zece paşi, stătea Martial de Sairmeuse, nemişcat, sprijinit în puşca de vînătoare.
CAPITOLUL 10.
Ducele de Sairmeuse dormise puţin şi prost în noaptea întoarcerii sale. Cît de inaccesibil se pretindea la emoţiile oamenilor de rînd, scenele din timpul zilei îl tulburaseră profund.
Odată închis în camera sa, se lăsă pradă fără nici o reţinere unei izbucniri de bucurie.
Fiind singur, putea să-şi mărturisească - dar se feri să facă acest lucru - ce prodigios serviciu îi făcuse Lacheneur, restituindu-i Sairmeuse.
Căci Lacheneur îl punea la adăpost de o sărăcie nu probabilă, ci posibilă, de care ducele se temea oricum. Milioanele care proveneau din succesiunea lăsată de ducesă şi de lordul Holland nu le moştenise el: totul 240
aparţinea fiului său, numai acestuia.
Desigur, niciodată Martial nu spusese vreun cuvînt care ar fi putut să-1 facă să bănuie că ar intenţiona să pună stăpînire pe administrarea bunurilor sale, dar ar fi putut-o face.
Şi nu era oare posibil ca, mai devreme sau mai tîrziu, într-o zi, să
rostească fatalmente acest cuvânt?
— Ce sînt eu? se întreba ducele, spumegînd de mînie: o jucărie în mîinile unui copil. Aparţin fiului meu. Dacă îl supăr mă va strivi. Depind de o clipă de mînie şi chiar mai puţin decît atît, de un capriciu.
Dar Lacheneur pusese capăt acestei oribile situaţii.
Proprietar al domeniului Sairmeuse, al unui teren care aducea mai mult de un milion, ducele scăpa astfel de tirania fiului, îşi redobîndea libertatea! Urmat de Martial, explora una după alta toate camerele acestei locuinţe princiare şi la fiecare pas nenumărate amintiri din copilărie îi reveneau în minte. Regăsi toate lucrurile îmbătrînite, la fel cum îmbătrînise şi el, dar păstrate cu grijă, la locul lor, aşa cum le lăsase.
— Hotărît, marchize, strigă el, Lacheneur nu e un ticălos atît de înrăit pe cît am crezut. Sînt dispus să-i iert multe pentru grija pe care a avut-o pentru bunurile noastre cît timp am lipsit.
— Eu aş face mai mult, domnule, zise Martial, aş mulţumi acestui om printr-o frumoasă şi consistentă recompensă.
— O recompensă! strigă ducele. Ai înnebunit, marchize?
