— Aşteaptă, aşteaptă.. ajung la cea de-a doua ocazie pierdută. Ce-ai făcut atunci cînd te-ai aflat în posesia cufărului despre care Mai pretinde că-i a lui? L-ai înapoiat pur şi simplu acestui infractor atît de subtil. Ei drăcie! Doar ştiai că nu e decît un accesoriu al comediei, că nu poate fi depus la doamna Milner decît de complice, că toate lucrurile, care se aflau în el au fost cumpărate după lovitură.
— Ştiam toate astea. Dar ce dovezi să aduc în sprijinul ipotezei mele?
— Ce dovezi, o! fiule? Eu, care nu sînt decît un biet bătrîn, i-aş fi convocat pe starostii şi pe foştii starosti ai telalilor din Paris şi aş fi scos la iveală, în cele din urmă, pe unul care ar fi strigat: „Boarfele astea? Eu le-am vîndut unui individ aşa şi aşa, care le-a cumpărat în contul unui prieten, a cărui măsură o adusese” .
— Ei drăcie! strigă Lecoq. Procedeul ar fi fost infailibil şi simplu ca bună ziua. Ah! nu-mi voi ierta toată viaţa prostia asta.
— Încetişor, încetişor! îl întrerupse bătrînul. Exagerezi, dragă băiete.
Prostie nu e deloc cuvîntul potrivit; ar trebui să spui superficialitate. Eşti tînăr, ce dracu! Ceea ce ar fi mai puţin scuzabil ar fi modul în care ai condus urmărirea deţinutului după evadare.
— Vai! murmură tînărul poliţist descurajat, numai Dumnezeu ştie cît m-am străduit!
205
— Prea mult, fiule, de-o mie de ori prea mult, şi asta e ceea ce-ţi reproşez. Ce idee nebunească ţi-a venit să-1 urmăreşti pe aşa-zisul Mai pas cu pas, ca un copoi de rând?
De data asta Lecoq rămase uluit.
— Trebuia să-1 las să scape? întrebă el.
— Nu, dar dacă aş fi fost lîngă tine sub galeriile Odeon-ului, cînd ai ghicit cu atîta abilitate - căci eşti abil, fiule - şi promptitudine intenţiile deţinutului, ţi-aş fi spus : „Omul ăsta, prietene Lecoq, aleargă la doamna Milner să o anunţe că a evadat. Să-1 lăsăm să alerge” . Iar cînd a ieşit de la hotelul Mariembourg aş fi adăugat : „Acum lasă-1 să meargă unde vrea, dar urmăreşte-o pe doamna Milner, n-o pierde din ochi, ţine-te după ea ca o umbră, căci ea te va duce la complice, adică la cheia enigmei” .
— Recunosc. . ea m-ar fi condus acolo.
— În loc să faci aşa, ce-ai pus la cale? Ai alergat la hotelul Mariembourg, l-ai înspăimîntat pe băiat! Cînd ai întins plasele şi vrei să
prinzi peşte nu baţi toba prin apropiere!
Astfel, moş Tabaret reluă ancheta de la început şi, urmărind-o pas cu pas, o refăcu după metoda sa inductivă.
Tînărul poliţist asculta însă numai cu o ureche, distrat. Mii de proiecte îi veneau în minte. În curînd nu se mai putu abţine:
— M-aţi salvat de la disperare, domnule, îl întrerupse el. Am crezut că totul e pierdut dar îmi dau seama că prostiile mele pot fi reparate. Ceea ce n-am făcut, pot să mai fac, mai e încă timp. N-am oare în continuare la dispoziţia mea cercelul şi nişte haine ale deţinutului? Doamna Milner mai e încă proprietara hotelului Mariembourg, o voi supraveghea.
— Şi la ce folosesc aceste demersuri, băiete?
— Cum la ce? Ca să-mi regăsesc deţinutul.
Dacă ar fi fost mai puţin încîntat de ideile sale, Lecoq ar fi surprins zîmbetul abia schiţat care flutură pe buzele lui „Face lumină”.
— Deci, băiete, nu bănuieşti adevăratul nume al aşa-zisului saltimbanc?
Lecoq tresări şi întoarse capul. Nu voia să i se vadă ochii.
— Nu, răspunse el cu o voce emoţionată, nu-1 bănuiesc.
— Minţi, îl întrerupse bătrînul, ştii la fel de bine ca mine că Mai 206
locuieşte în strada Grenelle-Saint-Germain şi că se numeşte domnul duce de Sairmeuse.
— Ei bine, da, domnule Tabaret, răspunse Lecoq, mi-a venit această
idee, dar am alungat-o.
— Aşa şi pentru ce? Dacă vrei să-mi explici..
— Drace, pentru că. .
— Pentru că n-ai ştiut să rămii în logica premiselor tale. Dar eu ştiu asta, eu sînt consecvent şi îmi spun: „Pare imposibil ca ucigaşul din cârciuma văduvei Chupin să fie ducele de Sairmeuse. Deci ucigaşul din cârciuma cu pricina, Mai, aşa-zisul saltimbanc, este ducele de Sairmeuse!”
CAPITOLUL 43.
Cum de-i venise o asemenea idee lui moş Tabaret? Iată ceea ce Lecoq nu putea înţelege.
Bătrînul nu putu să nu remarce figura uluită a tînărului poliţist şi, în consecinţă, să-i ghicească gîndurile.
— Pari căzut din nori, băiete, îi spuse el. Ţi-ai închipuit că am vorbit la întâmplare, ca un aiurit?
— Nu, desigur, domnule, dar..
— Taci! Eşti uluit pentru că nu ştii o iotă din istoria contemporană.
Trebuie să-ţi faci educaţia în această privinţă, şi ţi-o vei face, dacă nu vrei să rămîi toată viaţa, ca duşmanul tău Gevrol, un vulgar vînător de nenorociţi.
— Mărturisesc că nu văd legătura. .
Domnul Tabaret nu găsi de cuviinţă să răspundă. Se întoarse spre taica Absint şi i se adresă pe tonul cel mai amical:
