— Fă-mi plăcerea, taică, spuse el şi ia de alături, din bibliotecă, două volume mari, in-folio, întitulate „Biografia generală a personalităţilor acestui secol”. Sînt în dulapul din dreapta.
Taica Absint se grăbi să asculte, iar moş Tabaret, de îndată ce se află
în posesia volumelor, începu să le răsfoiască febril, murmurând, aşa cum face întotdeauna cînd cauţi un cuvînt într-un dicţionar.
— Esbayron.. bolborosi el, Escars.. , Escayrac. ., Eschei.. , Escodica. . Gata, am ajuns! Escorval! Ascultă-mă bine, fiule, şi în mintea 207
ta se va face lumină.
Nu mai era nevoie de nici o recomandare. Niciodată simţurile tînărului poliţist nu fuseseră mai încordate. Bătrînul citi cu glas răsunător.
— „ESCORVAL (Louis-Guillame, baron). Înalt funcţionar şi om politic francez, născut la.Montaignac, la 3 decembrie 1789, dintr-o veche familie de magistraţi. Îşi termina studiile la Paris, cînd a izbucnit Revoluţia. Îi îmbrăţişează cauza cu toată ardoarea tinereţii. Dar, înspăimîntat curînd de abuzurile care se făceau în numele libertăţii, se ralie, sfătuit probabil de Roederer, care era un prieten al familiei, reacţiunii. Recomandat primului Consul de domnul de Tallyerand, debuta în cariera administrativă printr-o misiune în Elveţia, şi, atît timp cît dură
Imperiul, a fost amestecat în cele mai importante negocieri. Devotat trup şi suflet împăratului, apăru grav compromis în timpul celei de-a doua Restauraţii. Arestat în timpul tulburărilor de la Montaignac sub dubla acuzare de înaltă trădare şi de cornplot intern, a fost tradus în faţa unei comisii militare şi condamnat la moarte. Dar n-a fost executat.
Datorează viaţa nobilului devotament şi energiei unui duhovnic al prietenilor săi, abatele Midon, parohul micului sat Sairmeuse”. Baronul d'Escorval nu are decât un fiu, intrat foarte de tânăr în magistratură.
Dezamăgirea lui Lecoq fu foarte mare.
— Înţeleg foarte bine, spuse el, asta e biografia tatălui judecătorului nostru. Numai ca nu văd ce mare lucru ne spune.
Un surâs ironic flutură pe buzele lui moş „Face lumină”.
— Ne spune că, răspunse el, domnul d'Escorval-tatăl fost condamnat la moarte. Te asigur că asta e ceva. Puţină răbdare şi o să
recunoşti singur.
Frunzări din nou dicţionarul şi-şi reluă lectura:
— „SAIRMEUSE (Anne-Marie-Victore de Tingry, duce de). Om politic şi general francez, născut în castelul Sairmeuse, aproape de Montaignac, la 17 ianuarie 1758. Familia Sairmeuse este una dintre cele mai vechi şi mai ilustre familii din Franţa. Nu trebuie totuşi confundată
cu familia ducală de Sermeuse, a cărui nume se scrie cu e. Emigrat în timpul primelor mişcări revoluţionare, Anne de Sairmeuse se distinge printr-un strălucit curaj în armata lui Conde. Cîţiva ani mai tîrziu, cere să intre în serviciul Rusiei şi a luptat, spun unii dintre biografii săi, în 208
rândurile ruşilor, în timpul dezastruoasei retrageri de la Moscova.
Revenit în Franţa, după Bourboni, şi-a cucerit o celebritate scandaloasă
prin exaltarea opiniilor sale ultra-regaliste. E adevărat că a avut privilegiul să reintre în posesia imenselor domenii ale familiei şi să i se confirme gradele pe care le primise în străinătate. Desemnat de rege să
prezideze comisia militară însărcinată să-i urmărească şi să-i judece pe conspiratorii de la Montaignac, s-a remarcat printr-o severitate abuzivă
şi o părtinire condamnată de toate partidele” .
Lecoq se ridicase în picioare cu ochii scînteind.
— Mii de tunete! Strigă. Acum văd clar. Tatăl actualului duce de Sairmeuse a vrut să-i taie gîtul tatălui domnului d'Escorval.
Domnul Tabaret strălucea de bucurie.
— Iată la ce serveşte istoria, zise el. Dar n-am sfîrşit, băiete, ducele nostru de Saimeuse are şi el un articol. Ascultă măi departe :
”SAIRMEUSE (Anne-Marie-Martial), fiul precedentului, născut la Londra în 1791, a fost crescut mai întîi în Anglia, apoi la curtea din Austria, pe lîngă care trebuia mai tîrziu să îndeplinească diverse misiuni confidenţiale. Moştenitor al opiniilor, convingerilor şi inamiciţiilor tatălui său, a pus în serviciul partidei sale o sclipitoare inteligenţă şi capacităţi admirabile. Avansat în momentul în care pasiunile politice cunoşteau o violenţă deosebită, avu curajul să-şi asume singur responsabilitatea celor mai teribile măsuri. Obligat să se retragă din afacerile politice în faţa adversităţii generale, lăsă în urma lui uri care nu se vor stinge decît odată cu viaţa sa” .
Bătrînul închise volumul şi, luîndu-şi un aer de falsă modestie, întrebă :
— Ei bine! Ce părere ai, băiete, despre metoda mea inductivă?
Dar celălalt era prea preocupat ca să răspundă.
— Mă gîndesc, obiectă el, că dacă ducele de Sairmeuse ar fi dispărut două luni, timpul cît a stat închis Mai, ar fi aflat tot Parisul; aşa că..
— Visezi! îl întrerupse moş Tabaret. Avîndu-i complici pe soţia sa şi pe valet, ducele ar putea să lipsească şi un an dacă ar vrea, şi toţi servitorii l-ar crede în palat.
— Admit asta, spuse tînărul poliţist în cele din urmă, sînt nevoit să
209
admit că acest înalt personaj a ştiut să joace minunat rolul lui Mai. Din nefericire, există o împrejurare care, ea singură, răstoarnă tot eşafodajul presupunerilor noastre.
— Şi care mă rog?
— Dacă bărbatul de la Pulberărie ar fi fost ducele de Sairmeuse, şi-ar fi spus numele, ar fi explicat cum, atacat fiind, s-a apărat, şi numele singur l-ar fi scutit să intre pe porţile închisorii. În loc de asta ce face însă
deţinutul nostru? Încearcă să se sugrume. S-ar fi gîndit vreodată la sinucidere o personalitate ca ducele de Sairmeuse, a cărui viaţă este probabil o continuă delectare?
Un fluierat ironic al lui moş Taburet îl întrerupse pe Lecoq.
— Se pare, zise bătrînul, că ai uitat ultima frază din biografie :
