omul nostru nu se îndreaptă spre hotelul Mariembourg, aşa cum presupun, voi reveni aici ca să caut din nou pista.
O trăsură goală se apropia la pas. Lecoq urcă şi porunci birjarului să-1 ducă la Gara de Nord pe drumul cel mai scurt şi cît mai repede. Îi mai rămînea exact timpul cît să regizeze surpriza. Aşa că profită de durata călătoriei ca să plătească birjarului şi să caute printre hîrtiile din portmoneu pe aceea pe care i-o încredinţase domnul Segmuller şi de care urma să aibă nevoie.
Trăsura nu oprise încă în faţa gării, că Lecoq şi sărise jos. Alegră
într-un suflet la hotel.
La fel ca prima oară, o găsi aici pe blonda doamnă Milner.
— Ce doriţi? îl întrebă aceasta rece.
Lecoq salută cît putu mai frumos, străduindu-se să cîştige prin atitudine ceea ce pierdea prin aspectul deplorabil al îmbrăcămintei lui ridicole.
— Doamnă, sînt nepotul unui portărel de la Palatul de Justiţie.
Mergînd să-1 vizitez pe unchiul meu l-am găsit cu totul înţepenit din cauza reumatismului. Fiind fără ocupaţie, m-a rugat să vă aduc această
hîrtie în locul lui. E o citaţie ca să vă prezentaţi imediat la judecătorul de instrucţie.
Spusele lui Lecoq avură darul de-a o hotărî pe doamna Milner să-şi abandoneze scaunul. Luă hîrtia şi o citi. Era într-adevăr ceea ce spunea acest ciudat comisionar.
— Bine, răspunse ea, cît să pun un şal pe umăr şi voi pleca.
Lecoq se retrase mergând de-a-ndăratelea, fandosin-du-se, salutînd mereu. Dar nici nu depăşise pragul cînd o strîmbătură semnificativă îi trăda satisfacţia interioară.
Lovitura era montată. Traversă apoi drumul şi, observînd în colţul 176
străzii Saint-Quentin o casă în construcţie, se ascunse şi aşteptă.
„Cît să pun un şal şi să plec" , îi spusese doamna Milner tînărului poliţist.
Dar avea patruzeci de ani bătuţi pe muchie, era văduvă, blondă, încă
foarte plăcută, după cum mărturisea comisarul de poliţie din cartier. Îi trebui mai mult de zece minute să-şi lege şireturile pălăriei de catifea albastră.
Lecoq, în mijlocul molozurilor, simţea cum îi curg picături de sudoare pe şira spinării la ideea că Mai putea să sosească dintr-o clipă în alta. Cît avans avea faţă de el? Poate ceva mai mult de o jumătate de oră.
Şi nu-şi îndeplinise treaba decît pe jumătate. Fiecare umbră care apărea la colţul străzii Saint-Quentin dinspre strada Lafayette îl făcea să tresară.
În sfîrşit, cocheta hotelieră îşi făcu apariţia, foarte dichisită în cinstea acestei zile frumoase de primăvară.
De îndată ce dispăru la capătul străzii, tînărul poliţist se năpusti afară din ascunzătoare şi intră ca iureşul în hotelul Mariembourg.
Fritz, băiatul bavarez, fusese prevenit că hotelul va rămîne numai în paza lui cîteva ore şi. . îl păzea. Se instalase comod în fotoliul stăpînei, cu picioarele întinse pe un scaun, şi aproape că adormise.
— Trezeşte-te! îi strigă Lecoq. Trezeşte-te!
La sunetul ca de trîmbiţă al acestei voci, Fritz se ridică înspăimîntat.
— Uită-te bine, continuă tînărul poliţist arătîndu-i legitimaţia, sînt un agent de la Prefectura de poliţie. Dacă nu vrei să ai tot felul de necazuri, dintre care cel mai neînsemnat va fi o plimbare la închisoarea Centrală, trebuie să m-asculţi.
„Vigilentul" băiat tremura din toate încheieturile.
— Voi asculta, se bîlbîia el. Dar ce trebuie să fac?
— Nu cine ştie ce. Un bărbat se va prezenta aici dintr-un moment în altul. Îl vei recunoaşte după hainele negre şi după barba lungă, şi trebuie să-i răspunzi, cuvînt cu cuvînt, ceea ce-ţi voi spune eu. Gîndeşte-te că o greşeală, chiar fără voie, va fi de-ajuns ca s-o încurci rău de tot.
— Contaţi pe mine, domnule, zise Fritz, am o memorie excelentă.
Perspectiva închisorii îl înspăimînta, aşa că vorbea cu toată
sinceritatea ; puteai să obţii orice de la el.
Lecoq profită de această împrejurare şi, cu concizia şi claritatea care 177
îi erau caracteristice, îi explică băiatului de la hotel ce voia de la el. Cînd termină cu explicaţiile, adăugă:
— Acum, vreau să văd şi să aud! Unde pot să mă ascund?
— În cabinetul de alături, domnule agent, unde e întuneric, răspunse Fritz. Lăsînd uşa întredeschisă veţi auzi şi veţi vedea prin ochiurile de geam.
Fără să mai spună altceva, Lecoq se năpusti în cabinet. Clopoţelul de la uşa hotelului anunţa intrarea unui vizitator.
Era Mai.
— Vreau să vorbesc cu stăpîna hotelului, spuse acesta.
— Cu care stăpînă?
