— O femeie care m-a primit cînd am venit aici acum şase săptămîni.
— Am înţeles, îl întrerupse Fritz. Pe doamna Milner vreţi s-o vedeţi.
Dar aţi sosit prea tîrziu. Nu mai este ea patroana. A vîndut hotelul luna trecută şi a plecat la ea acasă, în Alsacia.
Deţinutul bătu din picior, lăsînd să-i scape o înjurătură.—Vreau totuşi să reclam ceva, insistă el.
— Vreţi să-1 chem pe cel care a preluat hotelul?
Din bîrlogul lui, tînărul poliţist nu se putu împiedica să nu-1 admire pe Fritz. Minţea cu neobrăzare, cu un aer de perfectă nevinovăţie.
— Hm.. noul patron mă va trimite la plimbare, strigă Mai. Vreau să
reclam arvuna pe care i-am dat-o pentru o cameră de care nu m-am folosit.
— Arvuna nu se restituie niciodată.
Deţinutul mormăi cîteva ameninţări nedesluşite, apoi ieşi trîntind cu putere uşa după el.
— Ei? Am răspuns aşa cum trebuia? îl întrebă Fritz pe tînărul agent care părăsea încăperea întunecoasă.
— Da, perfect, răspunse Lecoq.
Şi se grăbi pe urmele lui Mai.
O vagă nelinişte îl făcea să simtă un nod în gît.
I se părea că deţinutul nu fusese nici surprins, nici emoţionat cu-adevărat. Venise la hotel contînd pe doamna Milner. Vestea plecării acestei femei ar fi trebuit să-1 înspăimînte grozav.
Ghicise vicleşugul? Cum?
Bunul simţ îţi demonstra atît de clar că deţinutul fusese pus în gardă, 178
încît prima întrebare a lui Lecoq cînd îl întîlni pe taica Absint, pe strada Lafayette, a fost :
— Mai a vorbit cu cineva pe drum?
— Ia te uită! exclamă bătrînelul surprins, ştiţi acest lucru!
— Ah! Eram sigur! Cu cine a vorbit?
— Cu o femeie drăguţă, pe-onoarea mea, blondă şi durdulie.
Lecoq se înverzi de furie.
— Cerule! strigă el, soarta ne e potrivnică. Alerg înainte la doamna Milner pentru ca Mai să n-o vadă, găsesc un mijloc s-o alung din hotel, şi ei se întîlnesc!
Taica Absint făcu un gest disperat.
— Ah! dacă aş fi ştiut! rosti el. Dar nu mi-aţi spus să-1 împiedic pe Mai să vorbească cu trecătorii.
— Linişteşte-te, bătrîne, îl întrerupse tînărul poliţist, nu e nimic de făcut împotriva nenorocirii.
Aşa-zisul saltimbanc ajunsese în Montmartre şi cei doi agenţi de la siguranţă trebuiră să se întrerupă, să grăbească pasul şi să se apropie de omul lor ca să nu-1 piardă în mulţime. Cînd se aflară la o distanţă
acceptabilă, Lecoq reluă :
— Acum povesteşte-mi amănunţit unde s-au întîlnit oamenii noştri?
— La doi paşi de strada Saint-Quentin.
— Care dintre ei 1-a observat pe celălalt şi a făcut primul pas?
— Mai.
— Ce-a spus femeia? Ai auzit vreun strigăt de surpriză?
— N-am auzit nimic pentru că eram la vreo douăzeci şi cinci de paşi, iar după gesturile femeii mi-am dat seama că era uluită.
— Au vorbit multă vreme? continuă să întrebe Lecoq.
— Mai puţin de un sfert de oră.
— Ştii dacă doamna Milner i-a dat bani lui Mai?
— Nu pot să răspund nici da, nici ba. Gesticulau ca turbaţii, atît de tare, încît am crezut că se ceartă.
— Fireşte. Se ştiau observaţi şi încercau să înşele aparenţele.
