Nenorocirea era că entuziasmul lui Lecoq nu-1 făcea pe judecător decît să fie şi mai circumspect.
— Desigur, domnule agent, reluă acesta, ideea dumitale e bună.
Numai că Justiţia, mă înţelegi, nu se amestecă în asemenea intrigi. Tot ceea ce-ţi pot promite este aprobarea mea tacită. Întoarce-te la Prefectură, du-te la superiorii dumitale. .
Tînărul poliţist îl întrerupse pe domnul Segmuller cu un gest de-a dreptul disperat.
— Mie îmi propuneţi un asemenea lucru, strigă el! Dar ştiţi bine că
vor refuza, îmi vor semna concedierea, de cumva mai fac parte din serviciul siguranţei...
— Dumneata care te-ai orientat atît de bine în această afacere?
163
— Vai, domnule, nu asta e şi părerea celorlalţi. S-au spus multe în săptămîna asta, de cînd sînteţi bolnav. Duşmanii mei au ştiut să profite de pe urma ultimei comedii jucate de Mai! Ei da, omul acesta este abil. La ora asta se vorbeşte că numai eu, care urmăresc să fiu avansat, am născocit toate amănuntele romantice ale acestei afaceri. Se spune că numai eu am inventat această problemă a identităţii, care de fapt nu există. După
spusele celor de la închisoare, aş fi inventat o scenă care n-a avut loc în cârciuma văduvei Chupin, că am presupus complici, am mituit martori, am fabricat dovezi false, în sfîrşit, că am scris atît primul cît şi cel de-al doilea bilet, l-am păcălit pe taica Absint şi l-am înşelat pe director.
— Drace! exclamă domnul Segmuller, şi ce se spune despre mine în acest caz?
Vicleanul poliţist ştiu să-şi ia un aer cît se poate de încurcat.
— Vai! domnule, răspunse el, se pretinde că v-aţi lăsat îmbrobodit de mine, că nu mi-aţi controlat dovezile.
O roşeaţă trecătoare împurpura fruntea domnului Segmuller.
— Într-un cuvînt deci, se crede că m-am lăsat înşelat de dumneata, că sînt un prost. Ei bine, te voi ajuta, domnule Lecoq! strigă el. Mă voi scula chiar acum şi vom merge împreună la Palat. Îl voi vedea pe Procurorul general, voi vorbi, voi acţiona, voi răspunde de dumneata.
Bucuria lui Lecoq a fost imensă.
De-acum înainte domnul Segmuller ar fi putut să-i ceară să treacă
prin foc pentru el; ar fi fost gata s-o facă.
După strigătul smuls vanităţii sale rănite, după prima explozie de mînie, domnul Segmuller îşi recapătă calmul obişnuit.
— Presupun, i se adresă el lui Lecoq, că te-ai gîndit ce stratagemă să
întrebuinţezi ca să-1 eliberezi pe deţinut.
— Mărturisesc, domnule, că nu m-am gîndit deloc la asta. Acest om ştie prea bine că este ţinta atîtor suspiciuni şi a unei supravegheri plină de îngrijorare, ca să nu fie cu ochii în patru. Oricît de ingenios aş fi, pregătindu-i o ocazie de evadare, va recunoaşte că e mîna mea, şi va deveni bănuitor. Cel mai uşor şi mai sigur este să-i lăsăm pur şi simplu uşa deschisă.
— Poate că ai dreptate..
— Numai că, pentru a avea succes, socot că trebuie să ne luăm în 164
mod absolut necesar şi indispensabil o anumită precauţie.
— Ce precauţie? întrebă judecătorul.
— Aceea de a ordona ca Mai să fie transferat într-o altă închisoare.
Nu interesează în care, la alegerea dumneavoastră.
— Şi de ce, mă rog?
— Pentru că, domnule, aş vrea ca în timpul celor cîteva zile care vor preceda evadarea, Mai să fie pus în imposibilitate absolută de a transmite veşti în afară, de a-1 preveni pe invizibilul său complice.
Afirmaţia lui Lecoq păru să-1 surprindă teribil pe domnul Segmuller.
— Consideri că nu e bine păzit aici, la penitenciarul închisorii Centrale? întrebă el.
— Vai, domnule, n-am spus asta. Sînt convins chiar că după
întîmplarea cu biletul directorul a dublat paza. Dar, în sfîrşit, acest misterios ucigaş avea relaţii aici, am avut doar proba materială în acest sens, evidentă, de netăgăduit, şi mai mult decît atît..
Lecoq se opri înainte de a-şi exprima gîndul, la fel ca toţi cei care ştiu că ceea ce vor spune va părea o enormitate.
— Mai mult decît atît... insistă judecătorul.
— Ei bine, domnule, iată, voi fi absolut sincer cu dumneavoastră.
Găsesc că Gevrol se bucură aici, la închisoarea Centrală, de o libertatea prea mare. Se poartă ca şi cum ar fi la el acasă: merge, vine, urcă, coboară, iese, se întoarce, fără ca nimeni să se gîndească să-1 întrebe ce face, unde se duce, ce vrea. Nu există nici o interdicţie pentru el. Eu n-am încredere în Gevrol.
— Vai, domnule Lecoq!. .
— Da, ştiu, acuzaţia e îndrăzneaţă, dar nu-ţi pot stăpîni presimţirile, şi Gevrol mă nelinişteşte. Deţinutul a ştiut sau nu, că îl observam din pod şi că am interceptat primul bilet? Evident că da, ultima scenă
