Obţinu să i se dea înapoi o parte din obiectele aflate în cufărul său, manifestînd o bucurie de copil cînd intră în posesia lor.
Graţie banilor găsiţi asupra lui şi depuşi la grefă, îşi acordă mici plăceri, ce nu sînt niciodată refuzate deţinuţilor care, în definitiv, oricare ar fi delictele care apasă asupra lor, pot fi consideraţi nevinovaţi atîta timp cît juriul nu s-a pronunţat.
Ca să se distreze, ceruse şi i se dăduse un volum de cîntece de Beranger, şi îşi petrecea zilele învăţându-le pe de rost. Le şi cînta cu voce tare şi cu destul de mult bun gust. Îşi cultiva un talent, pretindea el, care îi va servi cînd va fi eliberat. Căci nu se îndoia, după cum afirma, de faptul că va fi achitat. Îl neliniştea doar momentul cînd urma să aibă loc judecata, nu rezultatul ei.
Nici că existase vreun deţinut cu o fire mai deschisă, mai comunicativă, mai supusă, un băiat mai bun. Îi plăcea să-şi povestească
viaţa, aventurile, hoinărerile prin Europa, cînd îl însoţea pe domnul Simpson. Şi tot ceea ce spunea acest palavragiu, cele mai neînsemnate acţiuni ale sale păreau atît de fireşti, încît gardienii nu se mai îndoiau de adevărul spuselor sale.
Mai greu de convins a fost directorul.
Timp de două săptămîni, Mai fu supus în fiecare dimineaţă
cercetării tuturor agenţilor de la siguranţă. A fost prezentat apoi în faţa a vreo treizeci de ocnaşi, renumiţi pentru cunoaşterea perfectă a celor ce 146
fuseseră închişi. Nimeni nu-1 recunoscu. Fotografia sa fu trimisă la toate ocnele, la toate închisorile; nimeni nu-şi aminti de trăsăturile feţei lui.
Aceste întîmplări se adăugară altora, care aveau importanţa lor şi care pledau în favoarea deţinutului.
Biroul 2 al Prefecturii care era acela al cazierelor, găsi urmele existenţei unui anume Tringlot „artist de bîlci" , care putea să fie foarte bine omul din versiunea lui Mai. Acest Tringlot murise de mai mulţi ani.
Pe de altă parte, din informaţiile luate din Germania şi din Anglia, rezulta că era foarte cunoscut un anume domn Simpson, renumit la toate bîlciurile. În faţa unor asemenea dovezi, directorul se predă şi mărturisi deschis că se înşelase.
„Deţinutul Mai, scria el judecătorului de instrucţie, este cu-adevărat ceea ce pretinde să fie; nu există nici o îndoială în această
privinţă" .
Aceasta a fost, în cele din urmă, şi opinia lui Gevrol.
Doar domnul Segmuller şi Lecoq rămaseră la părerea lor.
Secretul „Afacerii Mai" , cum fusese denumită, transpirase, şi dacă
tînărul poliţist era copleşit, de îndată ce-şi făcea apariţia la Prefectură, de glume grosolane, judecătorul de instrucţie nu era nici el la adăpostul unor ironii amicale. De aici exasperarea domnului Segmuller şi a lui Lecoq, aflaţi în situaţia celui ce nu poate să demonstreze un lucru de care este absolut sigur. Îşi pierduseră şi unul şi celălalt pofta de mîncare, slăbiseră, deveniseră palizi.
— Dumnezeule! zicea cîteodată judecătorul, de ce a căzut d'Escorval? Fără această fractură blestemată ar fi avut el toate necazurile mele şi, la ora asta, aş rîde eu, la fel cum fac ceilalţi!
— Şi eu care mă credeam deştept! şoptea tînărul poliţist.
Dar nici prin minte nu le trecu să se declare învinşi. Cu toate că erau două temperamente opuse, fiecare îşi jurase să aibă ultimul cuvînt în privinţa acestui mister care îi scotea din sărite.
Lecoq se hotărî să renunţe la cursele pe care le făcea şi să se consacre numai studierii deţinutului.
— De aici încolo, îi spuse el domnului Segmuller, mă transform în puşcăriaş, la fel ca el şi, fără să mă vadă, n-am să-1 pierd din ochi.
147
CAPITOLUL 32.
Deasupra cunoscutei celule ocupate de deţinutul Mai se afla un fel de chiţimie amenajată de arhitecţi pentru întreţinerea acoperişului. Era pardosită, dar atît de joasă, încît un om de talie mijlocie nu putea sta în picioare. Cîteva raze palide care răzbăteau prin interstiţiile plăcilor de ardezie de-abia răspîndeau o lumină difuză.
Aici veni să se instaleze Lecoq într-o bună dimineaţă.
Era ora cînd deţinuţii îşi făceau plimbarea zilnică sub supravegherea gardienilor. Tînărul poliţist putu deci, fără întîrziere, să se instaleze.
Înarmat cu un tîrnăcop desfăcu două sau trei pătrate de pardoseală şi începu să găurească podeaua.
Gaura pe care o făcu era în formă de pîlnie. Foarte largă la nivelul podului, se îngusta treptat, pînă cînd nu avea mai mult de doi centimetri diametru în porţiunea unde străpungea plafonul celulei.
Locul unde se deschidea această gaură fusese de altfel ales dinainte, cu atîta abilitate, încît se confunda cu crăpăturile şi cu petele tencuielii, astfel încît era imposibil ca prizonierul s-o poată observa de jos.
În timp ce Lecoq muncea, directorul închisorii şi Gevrol, care ţinuseră să-1 însoţească, stăteau în prag şi rînjeau.
— Aşadar, domnule Lecoq, spuse directorul, acesta-i observatorul dumitale de-aici înainte.
— Da, domnule.
— Nu te vei simţi în largul tău.
— Mă voi simţi mai puţin rău decît credeţi. Am adus o pătură groasă
pe care o voi întinde pe jos şi mă voi culca pe ea.
— Aşadar, zi şi noapte, vei privi prin deschizătură?
— Da, domnule, zi şi noapte.
— Fără să bei şi să mănînci? întrebă Gevrol.
