— Tot.
— Şi cum se numeşte fratele ei?
— Tot Watchau. Baroana a fost căsătorită, desigur, cu vreo rudă.
Acest frate ocupa pînă anul trecut un important post în diplomaţie ; cred că locuia la Berlin.
* * *
”— Ce ciudat, se gândi Lecoq ajungând acasă, peste tot în această
afacere mă lovesc de Germania. Ucigaşul pretinde că vine de la Leipzig,doamna Milner este probabil bavareză, şi iată acum o baroană
austriacă.”
În seara aceea era prea tîrziu ca să mai întreprindă ceva, aşa că se culcă, dar a doua zi la prima oră reluă cu o nouă ardoare investigaţiile. Se părea totuşi că-i mai rămăsese o singură şansă : scrisoarea semnată
Lacheneur, găsită în buzunarul falsului soldat.
Această scrisoare, cu antetul pe jumătate şters, dovedea că fusese 143
scrisă într-una din cafenelele de pe bulevardul Beaumarchais. Să descoperi în care anume, era un joc de copii. Cel de-al patrulea negustor de limonadă, căruia Lecoq îi arătă scrisoarea, recunoscu întru totul hîrtia şi cerneala. Dar nici el, nici soţia lui, nici domnişoara de la tejghea, nici băieţii din prăvălie şi nici unul dintre obişnuiţii localului, chestionaţi cu abilitate, unul după altul, nu auziseră niciodată în viaţa lor de aceste trei silabe ale numelui : Lacheneur.
Ce să facă, ce să mai încerce?
Situaţia era cu totul disperată?
Nu încă..
Soldatul muribund nu declarase oare că acest bandit de Lacheneur era un fost actor? Agăţîndu-se de această vagă indicaţie, la fel cum se agaţă cel ce e gata să se înece de cea mai măruntă scîndurică, tînărul poliţist îşi reluă cursa şi se duse să-i întrebe pe toţi, din teatru în teatru, dacă nu cunosc cumva pe un oarecare Lacheneur. De peste tot culese răspunsuri negative.
În disperare de cauză, se hotărî să răsfoiască toate registrele hotelurilor şi ale pensiunilor.
Alergătură zadarnică.
Nici măcar o dată nu dădu peste numele de Lacheneur, care îi bîntuia cu încăpăţînare prin cap. Exista oare acest nume?
Nimic nu putea însă să-1 descurajeze sau să-1 abată pe Lecoq de la meseria imposibilă căreia i se dăruise.
Nu mai avea, ca în primele momente, simple accese de furie curînd reprimate, ci trăia într-un fel de exasperare continuă, care îi întuneca luciditatea. Ajunsese probabil să se bazeze mai puţin pe abilitatea sa şi mai mult pe hazard, ca să elucideze drama pe care o ghicea, o simţea, o adulmeca.
144
CAPITOLUL 31.
Sînt evenimente care par de dimensiuni considerabile atunci cînd au loc, ca apoi să fie absorbite de viaţa de fiecare zi. Ai impresia că amintirea lor va dura ani şi ani; ce nebunie! Timpul le înghite mai curînd decît înghite apa lacului o piatră şi mai repede decît această piatră alunecă în neantul trecutului.
După două săptămîni, crima îngrozitoare din cârciuma văduvei Chupin, acel triplu omor ce făcuse Parisul să se-nfioare şi pe care toate ziarele îl prezentaseră cu multă vîlvă, era mai uitată decît un banal asasinat din vremea lui Carol cel Mare.
Doar cei de la Palatul de Justiţie, de la Prefectură şi de la închisoarea Centrală îşi mai aminteau de ea.
Eforturile domnului Segmuller nu avuseseră mai mult succes decît cele ale lui Lecoq. Multiplele interogatorii, confruntări aranjate cu îndemînare, insinuări, ameninţări, promisiuni, totul se sfărîma în faţa acestei forţe de neînvins, cea mai puternică de care dispune omul, forţa inerţiei. Aceleaşi păreri păreau împărtăşite atît de văduva Chupin cît şi de Polyte, Toinon-la-Vertu şi doamna Milner, patroana hotelului Mariembourg. Declaraţiile lor trădau în mod cert faptul că toţi aceşti martori fuseseră sfătuiţi de complice şi că acţionau potrivit aceleiaşi tactici bine ticluite ; dar la ce folosea această certitudine!
Toţi aceşti oameni, hotărîţi să înşele justiţia, adoptaseră aceeaşi atitudine. Se mai întîmpla uneori ca privirea lor să dezmintă ceea ce negau, dar le citeai mereu în ochi hotărîrea de nezdruncinat de a ascunde adevărul.
Ucigaşul rezistă, de asemenea, şi el, ba chiar îşi juca rolul tot mai desăvîrşit pe zi ce trecea, asemenea celui care se obişnuieşte cu un veşmînt străin în care la început nu se simţea în largul lui.
În faţa judecătorului, siguranţa lui creştea ca şi cînd ar fi fost mai stăpîn pe sine, ca şi cînd ar fi putut, în ciuda faptului că era închis şi a rigorilor celulei de la secret, să dobîndească acea certitudine că ancheta nu înaintase cu nici un pas.
La unul dintre ultimele interogatorii, îndrăznise să spună, nu fără o foarte străvezie nuanţă ironică:
145
— Mă veți mai ţine încă multă vreme la secret, domnule judecător?
Nu voi fi eliberat sau trimis în faţa Curţii cu Juri? Trebuie să sufăr mult timp din cauza acestei idei care v-a venit, cum că aş fi un personaj important?
— Te voi ţine acolo, răspunse domnul Segmuller, pînă cînd vei mărturisi.
— Ce să mărturisesc?
— Oh! ştii foarte bine..
Acest om de nepătruns ridică atunci din umeri şi, cu acel ton pe jumătate ironic, care îi era obişnuit, răspunse :
— În acest caz nu mă văd ieşind din celula aia blestemată!
Fără îndoială, ca urmare a acestei convingeri, păru să ia măsuri pentru o detenţie nesfîrşită.
