Totuşi, domnul Segmuller nu abuza de avantajul cîştigat.
— Altceva, zise el, Cînd aţi aruncat arma, strigînd : „Veniţi să mă
prindeţi!” , ce intenţii aveaţi?
— Voiam să fug.
— Pe unde?
— Dumnezeule, domnule, pe uşă, pe. .
— Da, pe uşa din spate, zise judecătorul cu o ironie rece. Rămîne de explicat cum dumneavoastră, care aţi intrat în cârciuma aceea pentru prima dată, cunoaşteţi această ieşire,
Pentru prima oară privirea deţinutului se tulbură, siguranţa îl părăsi, dar totul se petrecu fulgerător şi el izbucni într-un rîs fals, dar mascîndu-şi prost teama.
— Ce păcăleală! exclamă el. Tocmai le văzusem pe cele două femei ştergînd-o pe-acold.
— Iertare! Tocmai aţi declarat că n-aţi observat cînd au plecat cele două femei, pentru că eraţi prea ocupat ca să le puteţi supraveghea mişcările.
— Am spus eu asta?
— Cuvînt cu cuvînt ; vi se va citi pasajul. Goguet? Citeşte!
Grefierul citi, dar atunci omul începu să conteste semnificaţia celor 98
afirmate. Pretindea că nu spusese, că desigur n-a vrut să spună. . că n-a fost bine înţeles.
— Ajunge, interveni judecătorul, ale cărui întrebări se înmulţeau. De ce, ieşind să vă plimbaţi, aveaţi în buzunar revolverul aici de faţă?
— Îl aveam la mine pentru călătorie, nu m-am gîndit să-1 las la hotel, aşa cum nu m-am gîndit să-mi schimb hainele.
— De unde l-aţi cumpărat?
— Mi 1-a dat domnul Simpson ; e o amintire.
— Trebuie să recunoaşteţi, remarcă judecătorul cu răceală, că acest domn Simpson e un personaj comod. În sfîrşit, să continuăm : această
armă de temut s-a descărcat numai de două ori şi sînt trei morţi. Nu mi-aţi spus sfîrşitul scenei.
— Vai! exclamă deţinutul tulburat, la ce bun? Doi dintre duşmanii mei fiind pe jos, lupta devenea egală. L-am prins pe ultimul, pe soldat, şi l-am împins. . A căzut peste colţul mesei şi nu s-a mai ridicat.
Domnul Segmuller desfăcuse pe biroul său planul cîrciumii desenat de Lecoq.
— Apropiaţi-vă, i se adresă el deţinutului, şi precizaţi pe această
hîrtie locul unde vă aflaţi dumneavoastră şi unde erau adversarii.
Deţinutul se execută şi, cu o siguranţă oarecum surprinzătoare pentru un om de aparenta sa condiţie, explică drama.
— Am intrat, spuse el, prin această uşă, notată „C” . M-am aşezat la masa „H” , care se află în partea stângă cum intri; ceilalţi ocupau această
masă care este între soba „F” şi fereastra „B” .
— Acestea fiind elucidate, reluă judecătorul, mai rămîne să-mi explicaţi sensul unei fraze pe care aţi pronunţat-o cînd agentul, aici de faţă, v-o doborît.
— O frază?
— Da. Aţi spus : „Vin prusacii, sînt pierdut!" Ce înseamnă asta?
O roşeaţă trecătoare coloră pomeţii ucigaşului. Era clar că prevăzuse orice altă întrebare şi că aceasta îl lua pe nepregătite.
— E uimitor zise el, nereuşind să-şi ascundă încurcătura, că am spus acest lucru.
Era evident că voia să cîştige timp, să caute o explicaţie.
— Cinci persoane v-au auzit, insistă judecătorul.
99
— La urma urmei, continuă deţinutul, e foarte posibil. E o frază pe care un bătrîn din garda napoleoneană, care după bătălia de la Waterloo intrase în serviciul domnului Simpson, obişnuia s-o spună mereu.
Explicaţia, cu toate că venise cu întîrziere, era cît se poate de ingenioasă.
— Se poate, rosti judecătorul, dar există un anumit lucru pe care nu-1 pot înţelege. V-aţi debarasat de adversari înainte de intrarea patrulei de poliţie? Răspundeţi da sau nu.
— Da.
— Atunci de ce în loc să fugiţi prin uşa de comunicare, a cărei existenţă aţi ghicit-o, aţi rămas în pragul ei, cu o masă în faţă în chip de baricadă, cu arma îndreptată spre agenţi, pentru a-i ţine la respect.
