— De dumneavoastră depinde ca să fiţi bine tratat, îi spuse judecătorul. Fiţi calm, şi atunci nu vi se va mai pune cămaşa de forţă.
Pentru asta e necesar să vă liniştiţi.
Ucigaşul clătină trist din cap.
— Voi fi cuminte, cu toate că e deosebit de greu să fii închis cînd n-ai făcut nimic rău. Măcar dacă aş avea nişte tovarăşi, am discuta şi ar trece timpul. Dar să rămîn singur, absolut singur în vizuina aia, unde nu se aude nimic. Îngrozitor. E atît de umed încît apa se scurge pe pereţi, şi ai jura că
sînt lacrimi adevărate, lacrimi omeneşti care ţîşnesc din piatră.
Judecătorul de instrucţie se aplecase la birou ca să facă o însemnare.
Cuvîntul „tovarăş" îl frapase şi îşi propunea să-i găsească mai tîrziu o explicaţie.
— Dacă sînteţi nevinovat, continuă judecătorul, veţi fi eliberat în curînd, dar nevinovăţia trebuie stabilită.
— Ce trebuie să fac pentru asta?
— Să spuneţi adevărul, tot adevărul, să răspundeţi cu toată
sinceritatea, fără nici o reţinere, fără nici un gînd ascuns la întrebările pe care vi le voi pune.
— În privinţa asta puteţi conta pe mine.
— Încă o dată, repetă judecătorul, fiţi foarte atent la mine şi nu uitaţi că libertatea dumneavoastră depinde de sinceritatea dumneavoastră. Cum vă numiţi?
— Mai.
— Care e prenumele?
— Nu am.
— Imposibil.
Un gest ăl deţinutului trăda o nervozitate imediat înăbuşită.
— Iată, zise el, e a treia oară de ieri încoace că mi se spune acest lucru. Şi totuşi aşa e. Într-adevăr n-am prenume. Dacă ar fi vorba de porecle, ar fi altceva, am avut multe.
90
— Care anume?
— Să vedem, la început, cînd eram la taica Fougasse, mi se apunea Tocilă, pentru că, vedeţi...
— Cine e taica Fougasse ăsta?
— Regele celor ce aveau menajerii, domnule judecător. Ah! putea să
se laude cu menajeria lui! Avea de toate: tigri, lei, papagali de toate culorile, şerpi groşi cît pulpa piciorului. Din nefericire, avea şi o cunoştinţă care i-a înghiţit totul.
— Destul, îl întrerupse judecătorul, cîţi ani aveţi?
— Patruzeci şi patru sau patruzeci şi cinci.
— Unde v-aţi născut?
— Probabil în Bretania.
Pentru o clipă, domnul Segmuller crezu că descoperă o intenţie ironică pe care se cuvenea s-o curme.
— Vă previn, i se adresă el cu demnitate, că dacă veţi continua astfel, libertatea vă e compromisă. Fiecare răspuns este o necuviinţă.
Cea mai sinceră dezamăgire, amestecată cu nelinişte, se răspîndi pe.faţa ucigaşului.
— Oh, dar nu e vorba de nici o jignire, domnule judecător, gemu el.
Dumneavoastră mă întrebaţi, eu răspund. Dacă m-aţi lăsa să vă povestesc mărunta mea istorie, aţi vedea că spun adevărul.
CAPITOLUL 19.
— Explică-te, deci, spuse domnul Segmuller la cererea indirectă a deţinutului.
Ucigaşul nu-şi putu ascunde bucuria pe care i-o stîrnea libertatea ce-i fusese acordată. Strălucirea ochilor, nările umflate, demonstrau o satisfacţie asemănătoare cu aceea a unui cîntăreţ de romanţe rugat să se aşeze la pian.
— Deci, domnule judecător, aflaţi că într-o zi frumoasă, acum patruzeci şi cinci de ani, taica Tringlot, directorul unei trupe de acrobaţi, se îndrepta pe drumul mare de la Guingamp spre Saint-Brieuc. Călătorea ca de obicei, în cele două căruţe mari, împreună cu soţia, materialul şi artiştii. Şi iată că după ce abia trecuse de un mare tîrg numit Chatelaudren, 91
cum privea în dreapta şi-n stînga, văzu pe marginea şanţului ceva alb care mişca. „Trebuie să văd ce e" , îi spuse soţiei. Opreşte, coboară, se îndreaptă spre şanţ, ia acel lucru şi scoate un strigăt. Îl găsise pe servitorul dumneavoastră, pe atunci în vîrstă de vreo zece luni. Fireşte, taica Tringlot mă duse la soţia lui, o femeie de treabă. Ea mă luă, mă examină, mă pipăi şi spuse : „E puternic, trebuie să-1 păstrăm de vreme ce maică-sa a fost atît de nelegiuită încît să-1 părăsească. Îi voi da lecţii şi în cinci sau şase ani ne vom mîndri cu el" . Au început apoi să-mi caute un nume. Era în primele zile ale lunii mai, aşa că s-a hotărît să mă numesc Mai, şi Mai sînt din ziua aceea, fără prenume. Taica Tringlot era un om simplu, care nu cunoştea legile. El nu declară autorităţilor ceea ce găsise. Aşa că trăiam, dar nu existam, deoarece, ca să exişti, trebuie să fii înscris într-un registru la primărie. N-am avut niciodată acte. Asta m-a făcut să ajung destul de des la închisoare. Dar, cum în definitiv n-am fost niciodată vinovat, am reuşit să scap întotdeauna. Aşadar, iată de ce n-am prenume şi nu ştiu exact unde m-am născut.
Dacă adevărul are un accent special, după cum scriu moraliştii, ucigaşul găsise acel accent. Vocea, gesturile, privirea, expresia feţei; toate erau în deplină concordanţă; nici un cuvînt, din lunga sa povestire, nu fusese nelalocul lui.
