clipă alături de oamenii aceia care intraseră să bea la tine în circiumă?
— Nici un moment.
81
— Ei intrau, comandau, tu îi serveai şi te zoreai să ieşi.
— Da, domnule dragă.
— Totuşi mi se pare imposibil să nu fi surprins cîteva cuvinte din conversaţia lor. Despre ce vorbeau?
— Nu obişnuiesc să-mi spionez clienţii.
— Altfel spus, reluă judecătorul, refuzi să dai lămuriri justiţiei.
Toate poveştile astea de necrezut cu plecări şi cîrpit de cămăşi pentru fiul tău, sus în cameră, nu le-ai inventat decît pentru a avea dreptul să-mi răspunzi: „N-am văzut nimic, n-am auzit nimic, nu ştiu nimic" . Dacă
adopţi un asemenea sistem, ţi-o spun eu că n-ai să-1 poţi susţine şi că nu va fi admis de nici un tribunal.
— Nu e un sistem, este adevărul.
Domnul Segmuller păru să cadă pe gînduri, apoi o întrebă deodată :
— Cu siguranţă nu ai nimic de spus despre acel mizerabil asasin?
— Dar nu e un asasin, dragă domnule.
— Ce vrei să spui?
— La naiba! I-a omorît pe ceilalţi apărîndu-se. I s-a căutat gîlceavă, era singur contra trei bărbaţi şi, vedea bine că nu putea să se aştepte la vreo îndurare de la bandiţii care. .
Se opri brusc, încurcată, reproşîndu-şi fără îndoială că se lăsase antrenată, că spusese prea multe.
Putea să spere, e adevărat, că judecătorul nu remarcase nimic.
Un tăciune se rostogolise din cămin, el luase vătraiul şi nu părea să
fie preocupat decît de grija de a reconstitui edificiul dărîmat de flăcări.
— Cine îmi va confirma, murmură el pe un ton coborît, cine îmi va garanta că nu acest bărbat i-a atacat pe ceilalţi trei, ci din contră..
— Eu, declară fără înconjur văduva Chupin, eu jur acest lucru!
Domnul Segmuller se ridică, în aparenţă cît se poate de uimit.
— Cum poţi să ştii acest lucru, o întrebă el, cum poţi să juri? Erai în camera ta cînd a început cearta.
Grav şi nemişcat pe scaun, Lecoq jubila în sinea lui.
Găsea că era un rezultat frumos, care promitea s-o facă pe bătrîna să
se contrazică. Îşi spunea, de asemenea, că ieşise la iveală dovada înţelegerii secrete.
Fără vreun interes ascuns, bătrîna cîrciumăreasă n-ar fi luat cu atîta 82
imprudenţă apărarea deţinutului.
— Poate vorbeşti aşa, reluă judecătorul, potrivit celor ce ştii despre firea ucigaşului, îl cunoşti probabil?
— Nu l-am văzut niciodată înainte de seara aceea.
— Poate totuşi a mai venit în localul tău.
— Niciodată.
— Ei, asta-i! Cum îţi explici atunci că, intrînd în sala de jos, în timp ce erai în camera ta, acest necunoscut, acest străin, începe să strige :
„Ei!... bătrîno!" Ghicise deci că localul era ţinut de o femeie şi că femeia nu era tînără?
— N-a strigat asta.
— Adu-ţi aminte; chiar tu ai spus.
— N-am spus aşa, dragă domnule.
— Ba da. Și ţi-o voi dovedi recitindu-ţi interogatoriul. Goguet, citeşte, te rog.
Zîmbitorul grefier găsi cu promptitudine pasajul şi cu cea mai plăcută voce citi textual fraza văduvei Chupin: „...Eram sus de vreo jumătate de oră, cînd am fost strigată de jos: Ei!... bătrîno! Cobor etc.
