Şi deîndată, cu o precizie rară, Lecoq povesti tot ceea ce descoperise de la plecarea lui din Pulberărie. Descrise încercările îndrăzneţe ale bărbatului, pe care îl credea a fi complice, observaţiile lui în privinţa ucigaşului, speranţele eşuate şi tentativele sale. Îi spuse despre mărturia birjarului şi a portăresei, îi citi scrisoarea lui taica Absint.
Ca încheiere, puse pe birou puţin pămînt, cam cît ai lua de cîteva ori între degete, pe care şi-1 procurase atît de ciudat, şi alături o cantitate aproape egală pe care o luase din celula din piaţa Italiei. Apoi, cînd explică motivul care îl făcuse să procedeze astfel, domnul Segmuller exclamă:
— Aveţi dreptate! s-ar putea să avem astfel un mijloc de a deconcerta toate tăgăduirile deţinutului. În ceea ce vă priveşte, asta e o sclipire de surprinzătoare istețime.
Vorbind, domnul Segmuller făcuse să dispară într-un sertar mare toate dovezile care nu trebuiau să apară decît la timpul şi la momentul potrivit.
— Acum, zise el, am destule elemente ca s-o pot interoga pe văduva Chupin. Poate vom scoate ceva de la ea.
Judecătorul sună şi ordonă să fie adusă femeia.
O clipă mai tîrziu cîrciumăreasa îşi făcea intrarea, înclinîndu-se în dreapta şi-n stînga cu adânci temenele şi urări de bine. Nu se afla pentru prima oară în faţa unui judecător de instrucţie şi ştia cît de respectuoasă
trebuie să fie în faţa justiţiei.
Îşi pieptănase lins părul cenuşiu, rebel, şi-şi aranjase veşmintele cât putuse de bine. Obţinuse chiar de la directorul închisorii să-i cumpere, cu banii găsiţi asupra ei în momentul arestării, o bonetă de crep negru şi două
77
batiste albe, în care îşi propunea să verse şiroaie de lacrimi în momentele patetice. Pentru a însoţi aceste artificii de toaletă, extrăsese din repertoriul ei de maimuţăreli un uşor aer nevinovat, nefericit şi resemnat.
Travestită astfel, cu ochii plecaţi, cu vocea mieroasă, cu gesturi sfioase, semăna atît de puţin cu teribila stăpînă a Pulberăriei, încît clienţii ar fi ezitat s-o recunoască. Ba din contră, vreun celibatar cinstit i-ar fi propus, numai după aerul ce-1 afişa, douăzeci de franci pe lună ca să-i facă menajul.
Dar domnul Segmuller demascase încă multe alte prefăcătorii şi ideea ce-i trecu prin minte a fost aceeaşi cu cea care străluci şi în ochii lui Lecoq.
— Ce bătrînă făţarnică!
E adevărat că intuiţia judecătorului de instrucţie fusese ajutată în mod special de cîteva însemnări pe care le parcursese şi care nu erau altceva decît dosarul văduvei Chupin, trimis cu titlu de informare Parchetului de la Prefectura de Poliţie.
— Numele? o întrebă brusc judecătorul pe deţinută.
— Aspasie Clapard, domnule dragă, răspunse bătrîna văduvă
Chupin, ca să vă pot fi de folos. Văduvă legitimă, se-nţelege, adăugă ea.
Am hîrtiile de căsătorie în comodă şi dacă vreţi să trimiteţi pe cineva. .
— Vîrstă. . o întrerupse domnul Segmuller.
— Cincizeci şi patru de ani.
— Profesia?
— Vînzătoare de băuturi la Paris, foarte aproape de strada Château-des-Rentiers, la doi paşi de fortificaţii.
Aceste întrebări privind identitatea sînt obligatorii la începutul fiecărui interogatoriu. Ele lasă deţinutului şi judecătorului timpul de a se studia reciproc, de a se tatona, ca să spunem aşa, înainte de a angaja lupta.
— Şi-acum, urmă judecătorul, să ne ocupăm de antecedentele dumitale. Ai suferit pînă acum mai multe condamnări, nu-i aşa?
— Am trecut prin nişte întîmplări nefericite, dragă domnule judecător, zise ea pe un ton plîngăreţ.
— Da, şi destul de numeroase. Mai întîi ai fost urmărită pentru tăinuire de obiecte furate.
— Dar am fost eliberată, fiindcă m-au găsit mai neprihănită ca 78
neaua. Răposatul meu soţ, săracul, a fost înşelat de tovarăşii săi.
— Fie. Dar în timp ce soţul dumitale îşi executa pedeapsa, tu însăţi ai fost condamnată pentru furt, întîi la o lună, apoi la trei.
— Am avut duşmani care voiau să mă distrugă, vecini care scorneau vorbe..
— Ultima oară ai fost condamnată pentru atragere la desfrîu a unor minore.
— Nişte ticăloase, dragul meu domn, nişte fetişcane fără suflet. Le-am făcut servicii şi apoi ele s-au dus să spună minciuni ca să-mi facă rău.
Am fost întotdeauna prea bună..
Lista necazurilor preacinstitei văduve nu se epuizase, dar domnul Segmuller consideră că era inutil să mai continue.
— Asta-i ce-a fost, reluă el, cît priveşte momentul de faţă, cârciuma e un bîrlog de răufăcători. Fiul tău e condamnat pentru a patra oară, şi s-a dovedit faptul că ai încurajat şi favorizat detestabilele lui înclinaţii. Pe nora ta, care, printr-o minune, a rămas cinstită şi muncitoare, ai copleşit-o cu un tratament atît de îngrozitor, încît a fost necesară intervenţia comisarului din cartier. Cînd a părăsit casa ai vrut să reţii copilul... ca să-1
creşti ca pe taică-său, fără îndoială.
— E o mişelie! gemu bătrîna, încercînd în zadar să-şi stoarcă o lacrimă. Să fiu bănuită că m-am gîndit să mă port rău cu nepotul meu, bietul şi micuţul meu Toto.. Aş fi deci mai rea decît fiarele sălbatice, nenorocind un copil, sînge din sîngele meu.
Dar aceste lamentaţii nu păreau să-1 impresioneze aproape deloc pe judecător. Ea băgă de seamă acest lucru şi, schimbînd brusc sistemul şi tonul, începu să se justifice. Nu nega nimic concret, dar arunca totul pe soartă, care e nedreaptă, favorizîndu-i pe unii, adeseori nu pe cei mai buni, şi zdrobindu-i pe alţii. Vai! ea face parte din categoria acelora care nu au noroc, fiind mereu nevinovată şi persecutată.
De pildă, cu ce greşise în această ultimă afacere? Un întreit omor însîngerase cârciuma care îi aparţinea, dar nici cele mai onorabile localuri nu sînt la adăpost de o asemenea nenorocire.
