Du-mă la morgă, repede!
CAPITOLUL 15.
Ajunşi pe chei, Lecoq şi birjarul putură desluşi încă de departe numeroase grupuri pline de însufleţire care stăteau în faţa acelui lugubru monument – morga.
Ziarele scriseseră despre afacerea din cîrciuma Chupin şi, la naiba, toţi voiau să vadă.
Lecoq coborî şi i se adresă birjarului :
— Avem, bătrîne, o oră şi patruzeci de minute; îţi datorez deci..
— Absolut nimic! răspunse cu hotărîre birjarul. Nu! Nici un bănuţ.
Sînt prea amărât că am cheltuit banii acelor ticăloase blestemate. Aşa că. .
dacă aveţi nevoie de o trăsură, nu vă fie ruşine, luaţi-o pe-a mea pe gratis, pînă cînd le veţi prinde pe nelegiuitele alea.
Pe atunci Lecoq nu era bogat, aşa că nu insistă.
72
— Cel puţin mi-aţi notat numele, continuă birjarul, şi adresa?
— Sigur! Va trebui ca judecătorul de instrucţie să audă mărturia dumitale. Vei primi o citaţie.
— Aşadar, asta e. . Papillon (Eugene), birjar la domnul Trigault.
Locuiesc la el, pentru că, vedeţi, sînt puţin asociatul lui.
Tînărul poliţist se şi îndepărtase cînd Papillon îl strigă din nou.
— Cînd o să ieşiţi de la morgă, veţi merge, desigur, în altă parte.
Mi-aţi spus că aveţi o întîlnire şi că sînteţi chiar în întîrziere.
— Fără îndoială, sînt aşteptat la Palatul de Justiţie, dar e la doi paşi..
— N-are nici o importanţă.. vă aştept la colţ. Vă cer un serviciu: păstraţi-mă măcar pentru cei treizeci de franci ai ticăloaselor.
Ar fi fost o cruzime să refuze această cerere. Lecoq consimţi cu un gest şi se îndreptă în grabă spre morgă.
Atmosfera era groaznică. Un frig bolnăvicios îţi cuprindea umerii, şi pe deasupra mulţimii se ridica ceva ca o ceaţă infectă, impregnată de mirosul înţepător de clor, menit să combată miasmele. Razele palide care se strecurau prin micile ferestre boltite, peste corpurile expuse, scoteau în evidenţă muşchii, accentuau marmorajul verzui al cărnii şi luminau sinistru zdrenţele atîrnate în jurul amfiteatrului şi care trebuiau să ajute la identificare.
Tînărul poliţist era însă prea îngîndurat ca să mai remarce hidoşenia spectacolului. De-abia dacă aruncă o privire spre cele trei victime de alaltăieri. El îl căuta pe taica Absint, pe care nu-1 găsea. În disperare de cauză se adresă şefului gardienilor:
— Iertaţi-mă, nu v-a fost trimis de dimineaţă un agent de la siguranţă?
— Ba da.
— Unde a plecat? Nu-1 văd.
Înainte de-a răspunde, gardianul îl măsură bănuitor pe acest om care îl chestiona cu atîta înverşunare şi, pe un ton şovăitor, îl întrebă:
— Cine sînteţi dumneavoastră?
— Lecoq.
Faţa gardianulu şef se lumină dintr-o dată.
— În acest caz, spuse el, am o scrisoare pe care mi-a dat-o colegul 73
dumneavoastră care a fost obligat să plece. Iat-o!
Tînărul agent rupse pe dată plicul şi citi: „Domnule Lecoq..."
„Domnule!...” această simplă formulă de politeţe îl făcu să surîdă
uşor. Nu însemna oare acest lucru din partea lui taica Absint recunoaşterea clară a superiorităţii colegului său? Tînărul poliţist ghici aici un devotament de cîine care trebuia recompensat prin acea protecţie afectuoasă a maestrului faţă de primul discipol. Îşi continuă apoi lectura :
„Domnule Lecoq, eram la pîndă încă de la deschidere, cînd, înjurul orei nouă, au intrat trei tineri braţ la braţ. După aspect şicomportament păreau să fie băieţi de prăvălie. Deodată, îl văd pe unuldintre ei că se face mai alb decît cămaşa şi, arătîndu-le celorlalţi pe unuldintre necunoscuţii noştri de la văduva Chupin, rosteşte : „Gustave!” Pedată prietenii i-au astupat gura cu mâna, repelicînd : „Taci, odată,zăpăcitule, ce te amesteci, vrei să ne faci necazuri?” Apoi pleacă, şi eudupă ei. Dar cel care vorbise era atît de emoţionat încît nu mai putea nicisă se tîrîie, aşa că ceilalţi l-au dus într-o cîrciumioară. Am intrat şi eu şide aici vă scriu scrisoarea asta, în timp ce trag mereu cu coada ochiuluiîn direcţia lor. Gardianul şef vă va da acest bilet care o să vă expliceabsenţa mea. Înţelegeţi că vreau să-i filez pe ticăloşii ăştia."
Scrisoarea, aproape indescifrabilă, plină de greşeli de ortografie la fiecare rînd, era însă clară şi precisă, menită să trezească cele mai încîntătoare speranţe.
Obrazul lui Lecoq strălucea deci atunci cînd se urcă clin nou în trăsură şi bătrînul birjar, îmboldindu-şi calul, nu se putu abţine să nu-1
întrebe :
— Merg bine treburile?
